O cursă de-a șoarecele și pisica, un continuu carnaval de momente memorabile și amuzante. Este construit fără niciun pic de liniște sau vreo pauză care ar putea reduce din tensiune. Nici măcar o scenă sau secvență care să se simtă în plus sau să fie irelevantă. Peste două ore și jumătate de acțiune constantă, o poveste captivantă care te ține mereu cu sufletul la gură, realizări tehnice impresionante tipice pentru PTA, însă probabil lucrul care iese cel mai mult în evidență este distribuția și felul cum fiecare actor se pliază ideal pe personajul pe care îl interpretează și pe filosofia acestuia.
Leonardo DiCaprio are unul dintre cele mai provocatoare roluri ale carierei. El este protagonistul, Bob Ferguson, un revoluționar care devine pe parcurs ex-revoluționar, și care intră într-o situație extrem de neplăcută. Felul în care DiCaprio se transformă pur și simplu în acest personaj și cum conduce povestea este absolut fascinant. Cu diverse momente comice care îi scot la iveală latura umoristică, Bob reprezintă un tipar de om pe care îl regăsim în fiecare poveste ilustrată de PTA, care aici scrie și scenariul, o adaptare a povestirii cu același nume, scrisă de Thomas Pynchon. Un tipar de personaj pe care îl găsim recurent în toate poveștile lui PTA: un om care suferă, care duce lupte interioare cu proprii săi demoni, dar mai trebuie să înfrunte și provocările din viața reală, asta făcându-l mereu un personaj mult mai complex și stratificat decât un erou de acțiune sau un comic de situație.
Celălalt personaj care conduce filmul și iese în evidență (chiar mai mult decât DiCaprio) este colonelul Steven J. Lockjaw, interpretat de Sean Penn. Nu putea să existe un antagonist mai intimidant și mai feroce decât Lockjaw. De la atitudinea arogantă și impunătoare la faptele extrem de brutale pe care le comite, la felul în care manipulează și încearcă mereu să iasă învingător, mândria sa creând pur și simplu un monstru malefic căruia îți este arătat în multiple cazuri că nu e bine să i te împotrivești. Până și manierele sale, felul în care vorbește și cum utilizează orice gest pe care îl face ca mijloc de manipulare, îl legitimează drept unul dintre cei mai originali și de temut antagoniști din cinemaul modern, cel puțin din secolul XXI. Cei doi te fac pur și simplu să crezi că vorbesc serios orice ar spune, nelăsând nimic la jumătate de măsură. Însă ceea ce cuplul Ferguson - Lockjaw reprezintă este mult mai mult decât un simplu protagonist și adversarul său, un antagonist care doar vrea răul cuiva sau căruia îi place să facă lucruri urâte. Cei doi sunt întruchiparea unor filosofii de viață și mentalități care concurează, cu viziuni politice și sociale aflate la poluri opuse. Fascism contra liberalism, socialism și toate mișcările extremiste. Paranoia indusă de sistem și deciziile celor care conduc fac ca fiecare mișcare să conteze, astfel toți cei implicați în conflict dezvoltă operațiuni strategice foarte meticulos gândite și mereu cu un pas înaintea inamicului. Brutalitatea militară impusă de personajul lui Penn creează o utopie a celor care susțin sau simpatizează acțiunile violente și inegalitatea de șanse. Pe când personajul lui DiCaprio e în stare de orice pentru a se face auzit și a transmite un mesaj la nivel mondial, de putere și speranță.
Să aducem însă puțin în discuție mesajul filmului și ce anume vrea regizorul să înțelegi. E vorba de o confruntare directă între două feluri de a vedea lumea. Cei doi trăiesc în aceeași țară, dar totuși în contexte, situații și pretexte total diferite. Fiecare își vede interesul în felul său, iar libertatea, democrația și drepturile omului se află la latitudinea oricărui om în parte. O rivalitate între liberalism și imperialism, conservatorism și progresism, tradițional și global, iar lista continuă și în zone legate de clase sociale, probleme rasiale și etnice, dar și legate de familie și iubire. Comedia nu se simte niciodată forțată sau enervantă, scenele de acțiune sunt mai tensionate decât în majoritatea filmelor thriller sau horror, iar tema care se repetă cel mai mult, anume cea a iubiri necondiționate, face ca totul să fie mult mai compact și stratificat. Reprezentările de violență strategică și cum este pusă în practică reprezintă încă o atenționare vizavi de extremismul care inevitabil produce urmări foarte grave.
Subiectul filmului este relevant nu doar față de ce se întâmplă în ziua de azi în America (conflicte rasiale, problematica imigrării, etnicitate etc.), dar și în raport cu războiul din Ucraina sau cu conflictul delicat din Orientul Mijlociu. Paul Thomas Anderson lucrează de ani buni la acest proiect și îl lansează într-o perioadă relevantă și potrivită. Având în vedere specificul istoric al Statelor Unite ce va naște mereu controverse legate de imigrare, libertate, rasism, One Battle After Another portretizează concret unde duc violența și ura. Filmul e dominat de extreme diferite, dar care la bază, nu se diferențiază așa de mult pe cât își doresc membrii lor a crede. Convingerile lui Bob despre liberalism și o societate în care toată lumea are drepturi egale și este liber să facă și să creadă ce vor, se opun lui Lockjaw care vede lumea drept un loc dominat de cei puternici și cei care se instituie personal cu un statut de putere superior.
La nivelul detaliilor tehnice, se știe deja că PTA și-a impus un stil vizual cu care a reușit să impresioneze audiența, indiferent de filmul pe care l-a făcut. Imaginea este plină de viață iar detaliile (de la fețele actorilor, până la efecte practice) sunt foarte accentuate. mișcarea camerei e mai fluentă ca niciodată, iar totul curge ca și cum ai face parte din scenă. Planurile secvențe cu urmăriri te imersează cu totul în lumea creată de regizor. Culorile și lumina sunt proporționate ideal pentru a scoate în evidență detalii cheie pe care atât publicul le află, cât și personajele, deodată cu audiența. De la scenele de noapte și peisajul urban în care se petrec lupte și urmăriri, unde lumina este scăzută și culorile greu de distins, din cauza întunericului care acaparează imaginea, la scenele din deșert unde lumina e extrem de puternică și galbenul nisipului te transpune în acțiune, din punct de vedere vizual e o experiență în sine și o plăcere de urmărit în special pe marele ecran de cinema. Muzica lui Johnny Greenwood (chitarist și multi-instrumentalist în Radiohead), un prieten apropiat și colaborator recurent de-al lui PTA, de la There Will Be Blood încoace, e omniprezentă. Simple note de pian (pot părea simple la prima ascultare) cu secțiuni de aranjamente orchestrale, creează o atmosferă abstractă și puțin străină, dar totuși, primitoare și intrigantă. Anderson știe să facă un film să arate superb și original, însă toată această frumusețe ascunde cele mai dăunătoare părți ale psihicului uman și ale problemelor prezente în lumea modernă. Războaie, foamete, xenofobie, propagandă și regimuri totalitare, care dezbină și împart lumea. O divizare a umanității și a filosofiilor de viață. Este cunoscut faptul, mai ales în lumea cinematografiei, că acesta este probabil unul dintre cei mai autentici și distinși autori de cinema.
Într-un final, această revoluție care are să schimbe lumea, nu are loc la propriu nici în film, dar nici în realitate. Metafora care ne înconjoară e că lumea este într-o continuă schimbare și noi ca locuitori ai acestei planete trebuie să ne adaptăm și să încercăm pe cât posibil să luptăm pentru libertatea noastră și pentru păstrarea principiilor în care credem. Mai exact, în contextul filmului, cum se ajunge la acest deznodământ prin violență și subjugare. Totul trebuie abordat cu o gândire critică și o viziune de ansamblu, lucru necesar pentru a combate ignoranța și dezinformarea, dat fiind faptul că alții pot suferi din cauza nepăsării generale. Altfel, istoria se va repeta, iar asta denotă faptul că nu am învățat nimic din greșelile făcute de predecesorii noștri.
One Battle After Another abordează această multitudine de subiecte și teme, de la revoluție și catharsis la relația tată-fiică dintre Bob și fiica lui, care sunt cel mai bine explorate experimentând filmul pe propria piele. Ilustrarea acestor lupte anarhice pentru respectarea drepturilor omului constituie punctul forte pe care Anderson încearcă să-l disece. Da, este probabil cel mai bun al anului 2025, și nu doar dintr-o perspectivă strict tehnică sau narativă. Știe exact ce vrea și nu se ferește să o spună. Faptul că violența duce la violență. Are multiple straturi și abordarea sa directă îl face o capodoperă cinematografică modernă, iar pe Paul Thomas Anderson îl situează în topul listei regizorilor.