Pe scena aproape goală, acoperită de pulbere albă, actorii înaintează sacadat, cu pași măsurați, ca într-o procesiune funerară. Din întuneric se decupează doar siluete severe, negre, scăldate de o lumină rece. Gesturile nu sunt cotidiene, ci aparțin unui alt timp, timpul mitului. Totul respiră o tensiune de început de ritual. Electra nu a rostit încă niciun cuvânt, dar tragedia este deja prezentă, între pulbere, umbre și sunetul grav al cântecului. Vocile grupului "Iza" sparg tăcerea cu tonalități arhaice, aducând în scenă ecoul unei lumi ancestrale. Un cal de lemn vopsit în albastru vestește drama troienilor. E despre ea, dar și despre drama lumii noastre, din ce în ce mai agresivă, mai viscerală.
"După 20 de ani de la premieră, energia acestui spectacol continuă să fascineze. Secretul longevității sale constă, cred, în dragostea cu care a fost și este realizat. Actorii, de la cei care au jucat inițial, până la cei care joacă acum, iubesc acest proiect, iar această pasiune îl face să rămână sub o stea norocoasă", a declarat regizorul Mihai Măniuțiu într-un interviu.
Montările tragediilor grecești au reprezentat, în teatrul european al secolului XX și XXI, un teren de confruntare între tradiție și inovație. Dacă la început accentul cădea pe text și retorică, în ultimele decenii dimensiunea corporală, ritualică și vizuală a devenit esențială. Spectacolul lui Mihai Măniuțiu aduce o contribuție semnificativă în această direcție, prin modul în care recuperează dimensiunea arhaică a tragediei și o pune în dialog cu resursele performative românești: muzica tradițională, dansul ritualic, simbolistica cromatică.
În tragedia greacă, corul era vocea comunității, mediator între eroi și zei. La Măniuțiu, corul nu mai este doar comentator verbal, ci un personaj distinct care impune tempoul spectacolului. Grupul folcloric "Iza" din Maramureș (Ioan Pop, Anuța Pop, Ioachim Făt, Voichița Tepei, Gheorghe Kohut) prin cânt, prin strigăt și prin dans, aduce energia arhaică a satului românesc în structura tragediei antice. Corul este un liant între acțiunea individuală și comunitatea invizibilă a publicului (Corul: Cristina Stoleriu, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Viorel Rață, Mihai Coman, Eduard Pătrașcu, Alexandru Malaicu, Ali Deac, Liviu Vlad, Vlad Robaș, Horia Fedorca).
La Eschil, Corul are forța scenică a unui personaj esențial. La Sofocle, Corul este un personaj activ, intervine pentru a înșela vigilența lui Egist. La Euripide, rolul Corului este mai mult moralizator. Teoreticianul Jean-Pierre Vernant descria corul antic drept o "matrice afectivă", un spațiu de rezonanță în care emoția individuală se transforma în emoție colectivă. În spectacolul lui Măniuțiu, corul îndeplinește exact această funcție: vibrează, suferă, strigă împreună cu personajele. Publicul nu se mai raportează doar la eroi, ci la un întreg corp comunitar. Opțiunea regizorală este de a restitui corului o unitate organică, dar nu prin solemnitate, ci prin vitalitate arhaică. "Am simțit-o pe Electra a noastră" am auzit rostindu-se la final de spectacol. Începutul colaborării cu Mihai Măniuțiu cu Grupul Iza l-a constituit Nunta, după Cartea Genezei, în 1997, la Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj-Napoca, apoi Electra, pusă inițial în scenă la Teatrul Regina Maria din Oradea (2004). - "Maramureșul este un loc miraculos și, odată, când am fost, am auzit vocile vechii Elade, vocile tragediei grecești... Muzica lor e dintr-o zonă arhaic rituală, care nu mi s-a părut deloc străină de Elada. Repetițiile mi-au confirmat că verbul tragediei eline merge perfect cu ritmul muzicii tradiționale din Maramureș și că ele, vocile locului și cele ale lumii antice grecești, grăiau consonant, se înțelegeau între ele". (Mihai Măniuțiu).
Mișcarea scenică din spectacolul lui Măniuțiu potențează filonul arhaic al spectacolului. Pașii sacadați, repetați, preluați din dansurile oșenești, configurează un ritm ce trimite la dansul războinic sau la bocetele ritualice. Personajele nu se mișcă liber, ci par captive într-o rețea de legături indestructibile. Suntem pe tărâmul lui J. Grotowsky care exploata relația teatru-ritual, dar și pe cel al lui Eugenio Barba care vorbea despre "pre-expresivitate": ceea ce actorul transmite prin corp înainte de a vorbi sau a face un gest conștientizat, un fel de limbaj al trupului "primordial" care organizează și coordonează abordare rolului. Acest "acest strat pre-expresiv" este alimentat de tradiția românească, transformând dansul popular într-o unealtă a tragicului.
Scenografia semnată de Cristian Rusu și Mihai Măniuțiu propune un minimalism încărcat de simboluri. Domină opoziția alb / negru, care devine o axă vizuală a conflictului tragic: Electra și Oreste în negru, absorbiți de moarte; Clitemnestra și Egist în alb, nu cel al inocenței, ci un alb funerar, aproape maculat (Costumele: Cristian Rusu). Alte accente cromatice au funcții simbolice clare: roșul vinului evocă sângele transfigurat ritualic; albastrul căluțului regal cu cuțite sugerează puterea pierdută și sacrificiul; varul alb presărat pe podea trimite la ruine și purificare. Cromatica și lumina sunt orientate spre obținerea esenței tragediei. Măniuțiu nu urmărește ilustrarea acțiunii, ci construirea unui univers vizual care poartă sensuri arhetipale.
Cum se știe, scenele morții nu se desfășurau la "scenă deschisă" în tragediile antice, chiar dacă inducerea fricii spectatorului era un obiectiv urmărit. Mihai Măniuțiu nu protejează deloc spectatorul. Moartea are loc la vedere, ca în viață, ca în această lume, în aceste vremuri în care cadavrele însângerate nu mai produc emoții, în care agresarea unei femei pe stradă este privită cu amuzament. Violența verbală nu mai aparține demult tragediei. Auzim cum sună moartea de peste tot. Izbucnirile nervoase, dialogurile tăioase, replicile drastice, imprecațiile, acuzațiile veninoase sunt în viața de zi cu zi expresie a resentimentelor, frustrărilor și instinctualității primare.
Sacrificarea textului, prin reducerea acestuia la câteva replici esențiale pentru deslușirea conflictului clasic (ura pe care Electra i-o poartă mamei sale, nevoia de răzbunare pentru restabilirea echilibrului, conducând la crimă, la matricid) te determină să te întrebi de ce nu s-a optat pentru un spectacol non-verbal. De aici dificultatea și mai mare a interpretării rolurilor, actorii fiind nevoiți să suplinească forța textului clasic al tragediei prin mișcare scenică, prin integrarea în ansamblu, fără a pierde identitatea personajelor. Gabriela Pîrlițeanu (Electra) demonstrează credibil că întreaga sa energie sufletească a Electrei este concentrată în ura ce i-o poartă mamei sale întru dovedirea iubirii față de tată și pentru restabilirea adevărului și dreptății. Rolul Electrei este să îl atragă pe Oreste de partea ei, spulberându-i orice îndoială și ezitare. Antonia Dobocan în Crisotemis îmblânzește prin prezența sa blândă și echilibrată atmosfera încărcată de ură, dar și atrage atenția asupra compromisului. Oreste în interpretarea lui Andrei Gîlcescu este nesigur și ezitant, presimțind parcă furia Eriniilor ce se va abate asupra sa. Ștefan Tunsoiu (Pilade), Pali Vecsei (Bătrânul), Adrian Matioc (Corifeul) demonstrează că oricând și oriunde ești este loc și de rațiune și de măsură. David Cristian construiește un Egist cu alură de derviș histrionic și narcisic. O adevărată regină este Diana Văcaru-Lazăr în Clitemnestra.
"Nu există mituri expirate, la fel cum nu există basme expirate", spunea Alexandru Teodorescu, un alt regizor pasionat de Electra. "Am pus un accent special în spectacolul meu pe marginalizarea actuală a acestor zone arhaice și pe lenta lor destrucție. Elada, ca și Maramureșul, sunt lumi de marginali... Spectacolul meu este, de fapt, un eseu în care am pus în dialog două lumi. Și finalul piesei vorbește despre frumusețea unei lumi care încă există și despre frumusețea stingerii, despre tragismul și aura acestei stingeri" explică Mihai Măniuțiu actualitatea mitului Electrei.
Îți trebuie multă forță să poți simți această frumusețe într-un univers cernit și însângerat. Și atunci te întorci la text, alegându-l pe cel al lui Euripide în care Electra se va căsători cu Pilade, prietenul lui Oreste. Și dacă tragediile clasice găseau soluții salvatoare apelând la celebrul Deus ex machina, noi ne salvăm prin propria imaginație închipuindu-ne Corul intonând cântecele nuntirii. Tragedia colectivă a Electrei poate arunca hainele de doliu ca să le îmbrace pe cele de sărbătoare.
(foto: Andrei Văleanu, TNRS)