Regizorul a oferit Electra publicului undeva, la începutul lunii februarie 2004 (la Teatrul din Oradea), dar din 2 februarie 2025 se joacă la TNRS Sibiu într-o nouă distribuție, păstrând constante nu doar conceptul scenic, dar și interpretarea live a moroșenilor din grupului IZA, care transportă ritualic mitul de-a lung de timp și de-a lat de lume până în zilele noastre. Ce vedem e povestea, trecută dincolo de Sofocle și Euripide, pentru a o aduce pe scena actuală filtrată până la esența ei.
Electra lui Măniuțiu știe că nu mai are nimic de pierdut, fiindcă deja a pierdut totul. Nu tatăl mort, ci sensul propriei existențe o înscrie ca perdantă. Și de aici lejeritatea cu care asumă fapta. Esențială în conflictul tragediei este imposibilitatea soluționării lui - protagonistul pierde de la bun început indiferent de cum evoluează lucrurile. Ba mai mult, în toată această carne vie a vinei, ceea ce îndulcește viața este însăși moartea. De aici și firescul expunerii ei într-un spectacol bine dozat, în care eroina își alege partea. Așteptarea unui Oreste a cărui întoarcere o poartă grefată în conștiință nu e agonie, ci răbdătoare pândă, căci Electra are un destin deja împlinit. Nu ea, nici zeii, ci propria mamă i l-a (pre)scris. Și unde nu încape alegere, nu mai încape nici victimizare. Doar puterea de a aștepta momentul eliberator. Așa încât Electra, deși are permanent la îndemână atât obiectul crimei, pe propria mamă care i-a omorât tatăl, dar și instrumentul prin care și-ar putea duce în orice clipă la îndeplinire misiunea; totuși are tăria de a aștepta, de a amâna gestul, căci săvârșirea dreptății presupune împlinirea unui ritual, iar restabilirea echilibrului pierdut nu e posibilă decât dacă binele și răul capătă proporții egale. Pentru doi criminali, Clitemnestra și Egist, e nevoie tot de doi ucigași; așa încât Electra știe care este rostul așteptării lui Oreste. În lipsa lui, balanța stă dezechilibrată, iar ritualul nu se poate încă împlini.
Protagonista tânjește prin urmare după întoarcerea fratelui ei, trimis acum mai bine de 10 ani în binefăcător surghiun. Clitemnestra, pe de altă parte, își vrea fiul mort: Să moară.., să moară.., să moară... Oreste! Și de aici începe "spectacolul" tragediei, deschis la ceas de taină, noaptea (o noapte perpetuă de altfel, căci scena e permanent în penumbră), cu ritualul Clitemnestrei săvârșit simbolic. "Victima" este calul albastru care-i suportă toate gesturile: cuțitul înfipt în grumaz, înveșmântarea în giulgiul alb, presărarea cu cenușă, stropirea cu vin roșu, acea împărtășanie de pe urmă a celui ucis. Obiect ritualic și totodată altar al jertfelor, calul de lemn de un albastru cobalt ceruleum își suportă cuțitele ori din ce parte ar veni. Îl văd în această reprezentare pe însuși Agamemnon, regele blestemat, eroul-victimă, punct de convergență a tensiunilor tragice descărcate ca un arc electric pe tot parcursul evenimentelor.
Pesemne însă că ritualul reginei ucigașe nu e primit în ceruri, căci ucisul e ținut în neodihnă de Electra. Ce lungă, dar răbdătoare, constantă, necesară așteptare! Abia în gesturile ei se simte adevărata pregătire ritualică. În haine de rând, bocanci, pantaloni, pardesiu, toate de doliu, cu nobilul păr ascuns sub căciula neagră, îmbrăcată asemeni corului ce rezonează deplin cu sentimentul nedreptății, al trădării, al dezechilibrului produs de cuplul princiar, Electra bea din tăria aceleiași neputincioase așteptări - apa, se încălzește la flacăra celor fără adăpost - focul, împrăștie pulberea albă a ruinării neamului ei - cenușa, se împărtășește din același sânge care cere sânge - vinul. Îmbrățișările primite de la cei mulți (asemeni ei nu doar la îmbrăcăminte) legitimează, în ritmurile grave, triste de ceteră, zongoră, braci, implacabila vină de la care nu se mai poate sustrage.
Existența Electrei este plasată pe firul întins până la extrem al tragicului, în tensiunea întâlnirii cu limita. Și totuși Măniuțiu ne lasă deschisă fereastra compasiunii, a dreptății colective, de ordin ființial, care se găsește inscripționată în carnea umanității noastre, așa cum este și imaginea toporului însângerat grefat pe spatele gol al eroinei. Și aici, gestul pe care-l fac toți de a se închina, atingând cu buzele umerii drepți, dezgoliți de orice formă de lașitate sau frică, ai eroinei dă o încărcătură aparte scenei, fiindcă învestește cu legitimitate spatele puternic al Electrei, dar este în egală măsură și un semn al compasiunii, al sărutării umerilor care duc povara. Căci compasiunea e singura cale de a înțelege situația dilematică a fiicei care simte că doar omorându-și mama ucigașă poate răzbuna nedreapta moarte a tatălui ei.
Așa încât, pregătirea ritualică a Electrei continuă. Crisotemis poartă datoria cuminte / cu minte de a-și spăla sora cu fâșii de pânză albă - sfâșiate poate din același giulgiu, din același doliu, nu însă și din aceeași pătimașă, orbitoare dorință de răzbunare ca a surorii ei. Specific situației dilematice, și spălarea comportă dublă semnificație: o dată poate fi eliberatoare de convenții, de așteptări, de superficiala învinovățire, altă dată devine gest purificator, care dizolvă aparențele și dezvelește esența profund vindicativă a existenței Electrei - crima.
În esență, lupta se poartă între cele două femei, Electra și Clitemnestra. Încordarea e maximă. Mașinăria atroce a rivalității se gripează însă pe alocuri în conștiința descendenței sangvine. Greu de numit iubire dansul-luptă în care se trezesc la un moment dat mama și fiica. Și totuși, singure n-au curajul de a duce până la capăt crima, căci legitimitatea ei e dată în cazul fiecăreia de prezența masculină: Oreste pentru Electra, respectiv Egist pentru Clitemnestra.
Gabriela Pîrlițeanu este o Electră tragică, dar puternică, fortificată de propria tristețe, în timp ce Diana Văcaru-Lazăr compune o Clitemnestră îmbătrânită, obosită, epuizată. Așteptarea nu roade, nu macină în cazul Electrei, ci naște determinare, căci în lipsa lui Oreste are parte de înțelegerea celorlalți - și aici corul are rol decisiv -, în timp ce pe Clitemnestra ura, frica, pânda o însingurează. Interesant este personajul care stabilește punctul neutru din mijlocul iureșului turbionar al balansului, Crisotemis, sora Electrei. Antonia Dobocan aduce un plus de delicatețe personajului, cu nimic mai puțin important în economia gestionării relațiilor tensionate din poveste. Neutralitatea ei este asumată, conștientă, în sensul că nu vine nici din lașitate, nici din naivitate, ci din sentimentul că în orice duel e necesar un punct de mijloc pentru a stabili echitabil extremele. Andrei Gîlcescu propune în acest rol un Oreste temător, nesigur, care își află drumul înapoi către înfruntarea destinului datorită celor doi însoțitori, Pilade (Ștefan Tunsoiu) și Bătrânul (Pali Vecsei). De partea Electrei se află Corifeul (Adrian Matioc), dar și întreg corul, gândit de Măniuțiu așa încât să transfere tragicul din anticamera cu secrete a zeilor direct în lumea mundană, în stradă, printre oameni. O notă discordantă face Egist, interpretat de David Cristian, care îl alcătuiește histrionic, dar infantil, infatuat, dar credul, mult prea tânăr și frumos pentru o Clitemnestră îmbătrânită și nesăbuită, care și-a înlocuit regele cu o fantoșă, cu un trofeu.
În trusa ritualică a tragediei Electrei, două sunt elementele esențiale. Unul este gestul înjunghierii, persistent ca o reînnoire a promisiunii că dreptatea se va împlini pentru cei nedreptățiți: Copiii mei, nu vă ucideți mama! Celălalt element este sunetul ca obiect ritualic, ce întregește sincretismul limbajelor: tonalitate, ritm, dans, cuvânt, gest, acțiune. Textul e declamativ, pe alocuri scandat, tonalitățile se acordează cu gesturile, cu tensiunea momentului, ritmul e incantatoriu, dansul conservă sau eliberează energii. Mai mult, culorile devin coduri - alb cenușă, negru tragic, albastru ceruleum, roșu sânge. Dramatismul ritualic și vibrația ancestrală sunt aduse în scenă de grupul IZA din Maramureș, susținut instrumental de Ioan Pop (zongoră), Ioachim Făt (ceteră) și Gheorghe Kohut (braci/dobă), respectiv vocal de Anuța Pop și Voichița Tepei, cele două interprete folosind tehnici arhaice, precum "horea din grumaz", țâpuriturile: că mi-o fo'.. bine în viață / când am fo'.. la mama-n brață / după ce am crescut mare / tăt năcaz și supărare...
Frângerea și împărțirea pâinii ca ultime gesturi ritualice amintesc de cuminecare, de cina de pe urmă. Electra, corifeul, corul, cei rămași, toți dimpreună știu că prin împlinirea datoriei au să se estompeze, poate, amărăciunea, greul morții, vina. Numai mitul nu. El trebuie ținut mereu viu, ca nu cumva, în lipsa lui, să ni se risipească sufletele în marea fără țărmuri.
(foto: Andrei Văleanu, TNRS)