În întunericul sălii, mi-era greu să descifrez buchile din caietul-program, tipărit cu un corp de literă pe măsura noii austerități guvernamentale; acolo era explicat clar că, după o etapă de documentare, faza a doua a Atelierului preliminar "a constat în scrierea efectivă a textului de către regizor". Neștiind în timpul spectacolului cine a scris textul, și renunțând să mai scotocesc prin memoria asociativă, am continuat prin a mă bucura de calitatea și forța lui, a Textului, independent de autor, așa cum ne recomandă structuraliștii să facem. Oricât de bun ar fi un regizor, dacă textul dramatic e mediocru, spectacolul nu va putea fi pregnant. Și invers, oricât de bun ar fi un text (de Shakespeare sau de Cehov, să zicem), dacă regizorul e incapabil, textul în sine nu va "perfora" spectacolul ratat al acestuia. Dar în cazul de față textul din spectacol a fost până la final unul absolut remarcabil, cu surpriza mea ulterioară de a afla că el însuși a trecut prin diferite stadii.
Astfel, David Schwartz și actorii care s-au înscris în atelier au făcut "aproape 30 de interviuri", au participat la sesiuni de coaching și la sesiuni de "constelații" (vom vedea mai încolo ce înseamnă "constelațiile"), iar apoi au făcut (regizorul împreună cu actorii) "improvizații pornind de la diverse situații întâlnite în documentare". Continuând acest talmeș-balmeș creator (material "stufos", recunoaște Schwartz), regizorul l-a "ficționalizat", l-a "structurat" - dar să nu credeți că i-a pus punct și gata textul. A scris "mai multe versiuni", acestea urmând a fi "îmbunătățite" în urma feedback-ului primit de la actori și de la echipa Centrului "Ion Sava", unde a fost ținut atelierul de teatru documentar. Când citești despre un asemenea travaliu și te gândești câți oameni își bat capul să facă ceva bun pe o scenă de teatru, nu poți să nu suspini în fața "spectacolului" dezolant al unor scriitori români a căror măreție se dispensează și de relectura propriului manuscris. Manuscrisul e perfect fiindcă scriitorul nostru e genial... Chapeau bas în fața muncii, a efortului și a perfecționismului echipei datorită căreia Textul m-a captivat, de la primele la ultimele replici.
Istorii de viață
S-a înțeles deja că textul acesta a avut un autor colectiv și că, dincolo de ficționalizare, el a pornit și a rămas în sfera unor situații și probleme existențiale reale. Autorul dramatic a fost însăși viața noastră de români, văzută din perspectiva anilor din urmă, prin cumularea și însumarea unor istorii biografice, mai exact, a unor secvențe din acestea, intersectate în scene de grup. Turgheniev scria că analiza psihologică este pentru el o "echilibristică pe un vârf de ac". În mod similar, în Nimic nu e întâmplător, istoriile de viață ale celor șase personaje nu o iau din faza scutecelor pentru a ne împovăra cu material biografic excedentar, ci sunt surprinse, prin câte un flash revelator, în secvențele de maximă intensitate în care personajul masculin sau feminin se devoalează în eul său profund.
Și ca autor al scenariului, și ca regizor, David Schwartz a reușit performanța de a ajunge la acest eu profund al fiecărui personaj și de a-l explora, sub ochii spectatorilor, și pe dimensiunea lui psihologică, și pe cea morală, pe cea spirituală, ca pe un construct rațional, ca pe unul socio-cultural... De regulă protagonistul unui text este cel care are parte de o asemenea explorare minuțioasă, ce îi pune în valoare complexitatea, pe când celelalte personaje sunt secundare ori episodice și rămân niște schițe tipologice. Aici, în acest teatru documentar și profund uman, cele șase personaje sunt, toate, principale; și istoria de viață a fiecăruia este la fel de importantă; și la fel de atent investigată. Nu mai există personaje secundare fiindcă - dacă înțeleg bine logica regizorală - drama nici unui om nu este secundară în raport cu a altuia. Spectacolul nu centralizează un "erou" și nu ierarhizează personajele, ci oferă fiecăruia durata suficientă a expunerii și "vârful de ac" al devoalării eului profund.
Astfel, cele patru personaje feminine, interpretate flawless de Ada Galeș, Iuliana Moise, Crina Semciuc și Florentina Țilea, sunt patru tipuri umane pe care le recunoști cu ușurință în România de azi. Mia, jucată impecabil de Ada Galeș, este doctorița hipercompetentă și 100% rațională, familiarizată cu suferința altora, empatică și generoasă, genul de femeie care ar dona mâine o mie de euro pentru copiii flămânzi dintr-un sat african. Gora, interpretată de Crina Semciuc, este dimpotrivă femeia care se hrănește cu suferința altora și o exploatează în beneficiu propriu, o business woman a tragediilor noastre. Ea face terapia de grup a "Constelațiilor" și terapia sa e tare costisitoare; dar când o pacientă disperată, în ultimul stadiu de cancer, îi cere un împrumut, înțelegerea ei pentru problemele altora ia sfârșit. Crina Semciuc a jucat extrem de convingător rolul acesta realist-malefic, amintindu-mi de asistenta șefă din One Flew Over the Cuckoo's Nest / Zbor deasupra unui cuib de cuci, Nurse Ratched interpretată de Louise Fletcher, și ea aparent cumsecade și comprehensivă, până la proba contrarie. La toate dezvăluirile personajelor traumatizate, Gora articula câte un "mhm" chipurile înțelegător, inițial cu efect comic, dar care, prin repetiție, devenea terifiant.
Excelente au fost și celelalte două actrițe. Iuliana Moise a jucat rolul Olgăi, o corporatistă workaholic, refugiindu-se în muncă și fiind obsedată de un coleg mai tânăr fiindcă acesta seamănă cu fiul ei, oscilând între dominare și instinct matern, între ipostaza puterii, a stăpânirii de sine, a controlului, și proiectarea vulnerabilităților. În fine, Camelia, interpretată de Florentina Țilea, a fost definiția însăși a credulității, femeia cu cancer în stadiu avansat crezând în medicamente miraculoase, terapii în "Constelații", întâlniri providențiale cu un vindecător din Brazilia și alte șarlatanii care pe noi, oamenii raționali, ne scot din mințile noastre raționale. Confruntarea dintre rațiunea doctoriței Mia și credulitatea pacientei Camelia mi s-a părut la fel de spectaculoasă ca alegerile noastre din primul tur de anul trecut, cu români care cred și votează orice țăcănit și români care aleg mereu, rațional, răul mai mic.
Dar finalul a fost mai trist la teatru, fiindcă aici, pe scenă, alegerile între credulitate mistică și rațiune analitică nu se pot anula. De altfel, toată povestea cu "Constelațiile familiale", care mie mi se părea un text dramatic de o mare inventivitate ficțională, este cât se poate de reală; și caietul-program m-a ajutat să aflu câți creduli sunt pe lumea asta, nu numai în România, și câți bani se fac cu dramele lor. Ezit între a vă da un link spre domnul Bert Hellinger și a vă sfătui să-l ignorați ca pe "nigerienii" care vă oferă moșteniri pe email. Dar cum în orice experiență putem găsi ceva bun, iată că și aceste "constelații familiale", după "metoda" lui Bert Hellinger, au pentru mine un element de interes. Dacă nu era acest șarlatan german, nu vedeam un asemenea spectacol de referință, în care credulitatea unor personaje se măsoară cu termometrul parcă, sub ochii "terapeutei" spunând obsesiv și tot mai înfricoșător "mhm".
Metamorfoza
După ce am trecut și de "Constelații", merită insistat asupra celor doi actori din distribuție, ce au avut roluri mai dificile întrucât parcurgeau o evoluție interioară. Dacă personajele feminine au fost egale cu sine și fiecare nuanță se adăuga la calitatea lor definitorie, cele masculine ilustrează aici o transformare, o metamorfoză, obținută însă nu artificial, dintr-odată, ci progresiv. Vicențiu, interpretat atât de verosimil de Ionuț Toader, este tânărul timid, sfios, ușor de călcat în picioare, prea bine crescut pentru a ști să înjure, dintr-o familie controlată de un tată autoritar ce pare a-i fi frânat orice veleitate de autonomie fiului; iar el, Vicențiu, se va transforma treptat într-un tânăr curajos, "masculin", dominator, într-un macho român, pierzându-și sub ochii noștri timiditatea și inocența.
La Mike, interpretat extraordinar de vecinul meu de scaun, István Téglás, traseul este invers. Din tipul puternic și "cu vorbele la el" (citez din Andrei Pleșu caracterizându-i pe politicienii români de succes), bărbatul de succes, care-i învață pe alții (pe bani, firește) să capete o atitudine de învingători, din antrenorul de tupeu al timidului Vicențiu, succesiunea scenelor va configura ceva complet diferit. Spectatorii, uimiți, asistă la transformarea fără o notă de artificialitate, totalmente organică, a învingătorului în loser, a unui bărbat puternic și dominator într-unul slab și vulnerabil.
Este ca și cum Andrew Tate ar începe să aibă dubii în privința sensului vieții și s-ar apuca de citit Idiotul lui Dostoievski. Reușita actorului a fost de a ilustra perfect ambele ipostaze și de a ne "desena" prin mijloace specifice, artistice, evoluția lui de la una la cealaltă, transformarea interioară. În felul acesta, Mike interpretat de Téglás te face să râzi copios, când este pe modul limbut-profitabil al primei ipostaze, iar apoi face să ți se strângă inima, când intră atât de autentic în ipostaza victimei, a celui vulnerabil, a celui căzut. Finalul spectacolului are o intensitate dramatică neobișnuită, dar una - după cum am văzut - extrem de atent și de laborios construită.
Decât să dați bani grei unor "terapeuți" șarlatani sau să votați cu țăcăniți, nu e mai bine să mergeți la teatru? Nimic nu e întâmplător este un spectacol memorabil, de neratat.