Să ne oprim acum asupra spectacolului prezentat la Sala Atelier a TNB, o experiență de teatru documentar, care merită descoperită atât de cei familiarizați cu aceste (pseudo-)terapii, cât și de spectatorul curios, aflat pentru prima dată în fața unui asemenea subiect. În primul rând, vreau să spun că spectacolul beneficiază de un caiet program care, deși micuț, este foarte bine documentat, din care cititorul înțelege exact de unde a pornit ideea spectacolului și ce va vedea în decursul a două ore. Actorii implicați: Ada Galeș (Mia), Iuliana Moise (Olga), Crina Semciuc (Gora), István Téglás (Mike), Ionuț Toader (Vicențiu) și Florentina Țilea (Camelia), nu s-au limitat la simplul rol de interpreți, ei fiind prezenți încă din faza de documentare, contribuind activ la conturarea poveștilor și la înțelegerea universului acestor terapii. Conform caietului program, în cadrul Centrului de Cercetare și Creație Teatrală "Ion Sava" a avut loc un atelier de Teatru Documentar coordonat de regizor, ce a debutat în 2023 și a avut trei părți: documentarea, scrierea textului și, ulterior, montarea acestuia. Tema constelațiilor familiale este una dintre cele mai controversate ale terapiei moderne, oscilând între spiritualitate și afacere profitabilă. Teatrul documentar devine, astfel, forma cea mai potrivită de abordare, un spațiu care oferă loc tuturor vocilor, de la entuziaști la sceptici, de la cei care s-au simțit vindecați la cei răniți de experiență, fără a dicta o concluzie unică, ci lăsând publicul să-și construiască propriul sens. Și de aici putem pleca în a vedea câte ceva despre personaje, pentru că fiecare are câte o poveste ce merită spusă, mai ales că toți protagoniștii ajung la o astfel de ședință prin intermediul unui concurs de împrejurări.
Crina Semciuc este remarcabilă în rolul Gorei, facilitatoarea care conduce sesiunile de constelații și, cel puțin aparent, face tot ce îi stă în putere pentru a crea un spațiu autentic și sigur. Ea tratează orice urmă de scepticism din partea participanților ca pe o etapă firească a procesului, menținând coerența și controlul constelației. Ni se dezvăluie, la un moment dat, și prețul acestor ședințe, justificat de Gora prin numeroasele ei formări. Vocea calmă și siguranța cu care dirijează grupul conturează un personaj care, sub pretextul binelui, transformă terapia într-un spectacol al iluziei vindecării. Fiecare intervenție a personajelor este întâmpinată de Gora cu un aparent empatic "mhm", un sunet al înțelegerii. Doar că, treptat, ceea ce părea un semn de compasiune se transformă într-un tic profesional, un mecanism gol de conținut, folosit pentru a câștiga și a menține încrederea celor din fața ei.
Ada Galeș dă viață personajului Mia, o doctoriță care privește cu scepticism tot ceea ce ține de constelațiile familiale. Rațională și ancorată în certitudinile științei medicale, Mia crede cu tărie că orice suferință are o explicație biologică și un tratament concret. Ea este vocea rațiunii din spectacol, cea care o confruntă constant pe Gora, încercând să expună mecanismele înșelătoare ale acestei terapii. Poate cititorul se întreabă ce caută acest personaj acolo, și cum a ajuns un om sceptic să participe la astfel de ședințe, dar răspunsul îl veți descoperi la vizionarea spectacolului.
Olga (Iuliana Moise) reprezintă tipologia familiară a angajatului din marile corporații, omul care își sacrifică timpul, sănătatea și echilibrul personal în numele performanței și al profitului. Este genul de personaj care muncește până la epuizare, convins că valoarea sa depinde de eficiență și rezultate. Există o scenă în care povestește cum, după ce a leșinat din cauza oboselii, s-a ridicat și și-a continuat trainingul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dincolo de aparența forței, Olga trădează o fragilitate profundă: aceea a omului care își consumă viața într-o muncă fără sens real, urmărind doar cifre și obiective. Personajul, deși antipatic în aparență, devine un avertisment pentru societatea actuală: obsesia productivității are un preț uriaș, iar acesta se plătește în sănătatea psihică și fizică.
Personajul cu cea mai tristă poveste de viață, cel puțin așa am perceput-o, este Camelia (Florentina Țilea) ea fiind diagnosticată cu cancer și refuzând toate tratamentele medicamentoase prescrise, spre disperarea Miei. Speranța ei este că terapiile alternative o vor ajuta să scape de cruntul diagnostic, acesta fiind și motivul pentru care se încrede atât de mult în Gora.
István Téglás îl interpretează pe Mike, un coach de dezvoltare personală care promite să-i ajute pe oameni să devină cea mai bună versiune a lor, bineînțeles pe sume considerabile. La începutul piesei observăm cum reproduce același tip de discurs și aceeași atitudine pe care le întâlnim adesea la cei care practică această meserie, emanând încredere în sine. În spatele lui Mike se ascunde însă un personaj fragil, plin de nesiguranțe, care nu pare deloc împăcat cu sine. Pentru că, într-adevăr, nu poți vindeca pe alții atâta timp cât tu însuți nu ești în armonie și înțelegere cu tine. Sunt nenumărate exemple și în realitatea de azi, de la retreat-uri și cursuri de dezvoltare personală până la cărți miraculoase care promit îmbunătățirea relațiilor sau creșterea veniturilor. Sunt acestea simple forme de manipulare și spectacol, sau conțin și un sâmbure de adevăr? Poate că unele sfaturi au, într-adevăr, o utilitate, însă nu trebuie luate ad litteram, pentru că nimeni nu și-a schimbat viața peste noapte, urmând un curs magic. Între Mike și Vicențiu (Ionuț Toader) se conturează o veritabilă antiteză: în timp ce Mike, aflat inițial într-o poziție privilegiată, pare să se prăbușească treptat, traversând un adevărat carusel emoțional, Vicențiu pornește de jos, dar începe să crească, dorindu-și cu ardoare să scape din jobul care îl epuizează. El lucrează în compania condusă de Olga, iar aceasta îl trimite la Mike, responsabilul cu bunăstarea, pentru a-l ajuta să devină mai productiv. Vicențiu este însă personajul care nu rezonează cu universul corporatist, cu task-uri, termene-limită și ședințe interminabile. El tânjește după libertate, după un sens mai profund al existenței, dorindu-și, practic, să evadeze dintr-un sistem care îl sufocă.
Actorii se află, încă din debutul spectacolului, în proximitatea publicului, așezați chiar în primul rând, printre spectatori. Jocul se desfășoară la mică distanță, iar apropierea fizică generează un sentiment de intimitate și implicare. În acest cadru, spectatorii devin mai mult decât martori, devin parte integrantă a spectacolului, fiind participanți la o ședință de constelații. Așa cum am mai spus, însăși o astfel de ședință este ca o piesă de teatru, cu participanții care interpretează diferite roluri, în general de familii. Cu toate acestea, nu trebuie confundată cu psihodrama, pentru că sunt două chestiuni complet diferite. Spectacolul nu își propune să arate cu degetul sau să judece, ci poate fi văzut și ca un material informativ, pentru ca oamenii să știe că astfel de practici există și să se gândească de două ori înainte de a apela la astfel de terapii.