Într-o asemenea lume, orice discuție despre știință și pseudoștiință e binevenită. Binevenit și necesar e și spectacolul de la TNB, Nimic nu e întîmplător, care aduce pe scenă practica numită "constelație familială", o formă de tratament a "traumei transgeneraționale" pe seama căreia e pusă orice problemă tratabilă, în mod normal, de către psihiatru sau psiho-terapeut. Procedeul are mult de-a face cu teatrul: e o punere în scenă în care participanții intră în diferite roluri: rude dispărute ale celui pe care încearcă să-l ajute, ori întrupări ale unor sentimente (frica) ori dorințe ale aceluia (bani). Teoria spune că ei trebuie să intre în rol numai cînd "simt", deci nu joacă, ei trăiesc, intră în pielea sau ce-o fi a personajului sau ideii întruchipate - mare diferență față de actorie, totuși. În paranteză fie spus, o descriere amănunțită a acestei forme de "tratament" găsim în recentul roman de debut al lui Andrei Gogu, Tatăl meu care ești pe pămînt.
Regizorul David Schwartz și actorii lui s-au documentat atent, au făcut și un atelier, s-au familiarizat cu tehnicile de dezvoltare spirituală. Apoi au făcut spectacolul. Care le-a ieșit. E un spectacol bun - judecat după criteriile artei, nu doar prin prisma importanței (îndreptățirii, urgenței) temei, chestiune care mi se pare secundară.
De altfel, mi se pare o cauză pierdută. Colcăie internetul de tratamente naturiste, de vindecători, de medicină tradițională chineză, de coachi, de traineri; sînt ticsite librăriile de cărți de self-help și ale unor, iarăși, traineri, coachi și ejusdem farinae. Dar ce poate fi mai nobil decît să lupți pentru o cauză pierdută?
Ce vedem pe scenă e o suită de scene în care alternează momente de "terapie" a "traumei transgeneraționale" cu momente care ni-i prezintă pe protagoniști, dezvăluindu-le personalitatea și traumele reale, problemele cu care se confruntă acasă și la job.
Remarcabil e că David Schwartz evită cu mare grijă caricatura. Ne prezintă niște oameni deloc stupizi, care cred însă (în) altceva decît cei care operează în primul rînd cu rațiunea. Scenariul - bun, ritmat, articulat - scris de el, nu înfierează, nu batjocorește. Constată. Cu aproape înțelegere. În orice caz, cu milă. Cu excepția scenei finale care, sînt convins, putea foarte bine să lipsească, nu e nimic didactic, ostentativ în scenariu și în spectacol - deși e evident care e opinia regizorului și în ce direcție îndrumă spectatorul.
Un spectacol de teatru trăiește prin actori. Iar aici, lucru nu tocmai frecvent, echipa e omogenă și încă la un nivel foarte ridicat. E drept și că cel puțin trei dintre ei (Ada Galeș, Crina Semciuc, István Téglás) au jucat de mai multe ori împreună. Fiecare dintre actori desenează un personaj - nu un tip, ar fi fost ușor să alunece spre caricatură. Crina Semciuc conduce ședințele de psihoterapie de grup, e "facilitatoarea": păstrează de la început pînă la sfîrșit o voce învăluitoare, are gesturi molcome, se ajută discret cu instrumente muzicale etno (africane?), toată ființa ei emană înțelegere profundă și empatie față de participanți. Care participanți au personalități și probleme dintre cele mai diferite. István Téglás e un trainer de dezvoltare personală, Mike, a cărui filosofie pare să se reducă la sloganurile "trezește fiara din tine", "dacă vrei, poți", cam sastisit și care nu mai are succesul (nici banii) cu care era obișnuit - foarte expresiv, întotdeauna cu intonația potrivită, dar, din păcate, cu aceleași vechi carențe de dicție. Ionuț Toader e un amărît de lucrător la call-center, Vicențiu, plin de inhibiții care i se trag de la un tată autoritar, terorizat de șefa lui, Olga (Iuliana Moise), și ea participantă la "constelații". Dacă Vicențiu vine în speranța de a scăpa de timiditate (îl ajută și Mike, cu metodele lui, într-o scenă memorabilă), Olga - delicioasă romgleza ei de corporatistă - vine pentru că e workaholică, dă în burnout și viața sa conjugală pare pe ducă. Merită observat că Ionuț Toader e singurul al cărui personaj își schimbă atitudinea pe parcursul spectacolului - iată că ceva, ceva, tot fac bine și trainerii. Florentina Țilea e o amărîtă care-și tratează cancerul de sîn cu asemenea leacuri spirituale pînă dă în metastaze; altfel, e plină de viață, crede cu sinceritate și tărie în lucrurile astea despre care e sigură că au fost dovedite științific, ba chiar vrea să o convertească la credința ei și pe doctorița (Ada Galeș) care încearcă fără rezultat s-o convingă să facă chimioterapie. Personajul Florentinei Țilea nu e o femeie proastă, e un om cu probleme (îngrijește un tată în scaun cu rotile etc.) și e chiar plăcută - se vede bine asta în relația stabilită cu doctorița care evident se atașează de ea, acceptînd chiar să participe la "constelații". Personajul Adei Galeș e purtătorul mesajului, e oaza de rațiune în grupul ăsta de inși predispuși la autodistrugere. Jocul ei e curat, limpede, neostentativ, rostirea impecabilă.
Insist: nimic din jocul actorilor, al nici unuia, nu e autoironic, nu face cu ochiul spectatorului, nu trădează detașarea (dezaprobarea) actorului față de personaj. E una dintre virtuțile spectacolului și ale actorilor.
Pentru acest spectacol, Schwartz a plasat gradenele pe cele două laturi lungi ale sălii Atelier, față în față, lăsînd drept spațiu de joc o bandă suficient de lată între ele. La început și în anumite momente din spectacol, actorii stau pe scaune din rîndurile întîi. Spectatorii sînt, așadar, invitați implicit să ia parte la teatrul în teatru care e "constelația". Din fericire, invitația rămîne virtuală, nu se forțează lucrurile.
Scenografia lui Andrei Dinu mi s-a părut ușor redundantă (nu am înțeles de ce e nevoie de obiectul acela complicat, poliedru neconvex, deasupra spațiului de joc, în centru, din metal și plastic colorat, care se desface în final: sugestia de spiritism și de "spiritualitate" exista oricum prin muzică și prin însuși textul jucat). Costumele, în schimb, sînt foarte potrivite și contribuie la caracterizarea personajelor (delicios al Crinei Semciuc: turban și mantie peste blugi, bijuterii asortate).
Un spectacol bun care dă de gîndit (celor care nu sînt iremediabil convinși deja de adevărul lor). Un spectacol necesar - aș aduce liceenii să-l vadă. Un spectacol foarte bine jucat.
(foto: Nikita Dembinski, Andra Tarara, Florin Ghioca)