Am văzut Blasted la Sfântu Gheorghe. L-am văzut, l-am suportat, l-am mestecat cu gustul lui de fiere și de sânge. Nu știu cât a durat. În cabina mea izolată, sigur timpul se scurgea diferit față de cel al altora. Nu am vrut nicio secundă să plec. Trebuia să văd până unde poți coborî, tu, omule sau cum te-oi numi. Cât de adâncă e latrina în care arunci ultima fărâmă de milă și speranță. Trebuia să aud vuietul furiei și plânsul milei. Trebuia să mușc din mâinile mele încleștate ca să simt că în viața mea și viața de dincolo de sticlă cruzimea, violența și trauma sunt parte dintr-o lume care își caută echilibrul prin dezechilibru.
Piesa Blasted a fost scrisă de Sarah Kane în 1993-1994 și a avut premiera în ianuarie 1995 la teatrul Royal Court Upstairs din Londra. Prima piesă a autoarei a stârnit un scandal imens în momentul apariției, devenind ulterior una dintre cele mai discutate lucrări dramatice britanice ale sfârșitului secolului XX. A contat mult sprijinul venit din partea dramaturgilor Edward Bond și Harold Pinter. Când a scris Blasted, Sarah Kane avea puțin peste 20 de ani și era absolventă de dramaturgie la University of Birmingham și studentă la un masterat în dramaturgie la University of London. A fost influențată de dramaturgi precum Edward Bond, Howard Barker și Samuel Beckett, dar și de estetica teatrului expresionist și a teatrului cruzimii al lui Artaud. Piesa a fost profund influențată de ororile războiului din Bosnia (1992-1995) care fusese intens mediatizat în Marea Britanie. Kane a declarat că a fost marcată de fapt că asemenea atrocități se puteau întâmpla în Europa, aproape de "civilizația occidentală". A vrut să exprime prin Blasted ideea că violența domestică și violența de război sunt manifestări ale aceleiași forțe distructive, doar în grade diferite.
Dacă citești materiale despre biografia lui Sarah Kane, afli despre influența directă pe care Edward Bond prin piesa Saved (1965) a avut-o asupra sa, ambele piese conținând scene de violență extremă (uciderea bebelușului în Saved, violul și canibalismul în Blasted). Saved explorează alienarea într-o societate lipsită de sens moral, similar cu dezintegrarea etică din Blasted. Kane preia de la Bond ideea că violul este o anomalie, dar care are legătură cu o structură socială coruptă și putredă moral. Sarah Kane nu este departe nici de dramaturgia lui Heiner Müller (Zement, Quartet), la fel ca autorul berlinez ea fracturează structura narativă și amestecă planuri temporale și spațiale. Blasted nu are o cronologie liniară și nici un timp definit. Pentru cei ce iubesc teatrul absurdului, finalul amintește de absurdul existenței. Ian, rămas orb și neputincios, cerșind apă, este o figură aproape beckettiană. Timpul este suspendat, iar gesturile simple (precum oferirea apei) capătă dimensiune metafizică.
Regizorul Bobi Pricop conduce spectacolul de la scene impregnate de tensiune psihologică și domestică spre scene definitorii pentru un cataclism universal și existențial, în ideea că violența din spațiul privat este echivalentă cu ororile unui război. Într-o cameră de hotel, Ian, un jurnalist cinic și bolnav, încearcă să o seducă pe Cate, o tânără fragilă și ușor infantilă. Abuzul emoțional creează o tensiune latentă. Conflictul este inițial de natură psihologică și sexuală, bazat pe dezechilibru de putere, traume și repulsie reprimată. Prin apariția unui soldat în cameră, conflictul capătă dimensiuni politice și militare, liniile dintre victimă și agresor devin neclare, frica preia conducerea într-un amalgam de stări contradictorii. Hotelul este bombardat, Ian, ajuns în postura de victimă, este obligat să îndure ceea ce altădată provoca. Totul devine alegoric, o metaforă a purificării prin violență, spectacolul integrându-se în curentul "teatrului in-yer-face", un teatru cu obiectivul declarat și realizat de a crea disconfort publicului ce se detașează de starea clasică a spectatorului detașat.
Oana Micu (scenografie) a fost răsplătită cu un binemeritat premiu UNITER în anul 2023. De la intrare te cuprinde sentimentul unei singurătăți impuse inițial, ca la final să o percepi ca pe un privilegiu. Nu aveai nevoie să fii cu nimeni, lângă nimeni. 40 de spectatori au locuri separate unul față de altul prin pereți opaci. Ești într-un spațiu strâmt, ca într-o celulă. Te simți urmărit, dar și urmăritor. Dialogul se aude în căști. Aceeași spectatori sunt despărțiți de spațiul scenic prin panouri transparente care permit vizionarea spectacolului. În sens invers, vizibilitatea este blocată, actorii evoluând într-un spațiu înconjurat de oglinzi. Tot o celulă, chiar dacă îmbracă hainele unei camere moderne de hotel mobilate elegant și minimalist, în tonuri neutre. Camera de hotel este sterilă, rece, impersonală. Escaladarea conflictului transformă interiorul rafinat într-un câmp de luptă. O cameră de hotel devine tranșee, apoi mormânt. Pereții nu mai protejează. Oglinzile reflectă chipurile cu ruina lor interioară. Fiecare obiect pare abandonat, de parcă umanitatea a abandonat viul din noi. Spectatorii devin martorii tăcuți ai unui război atroce. Uneori chipurile lor se reflectă în oglinzi suprapunându-se peste cele ale actorilor. Se stârnește în tine pornirea de a interveni, de a opri violența din ce în ce mai hidoasă. Sunt oameni, spectre, diavoli? Oameni, oameni ca noi, prinși în capcanele unui destin de tragedie antică. Iluminatul este inițial rece, alb, funcțional. Uneori este direcționat ca într-o cameră de anchetă, urmărind personajele ca pe subiecți de laborator. Eduard Gabia (univers sonor) aruncă șuvoaie de zgomote angoasante, percepute ca niște lame de cuțit despicând aerul irespirabil. Sunetul acționează direct asupra corpului spectatorului, nu este ilustrativ, ci visceral prin evitarea oricărei muzici lirice sau emoționale și folosirea de soundscape industrial cu ritmuri mecanice, metalice.
Personajele lui Kane trebuie ferite de melodramă în portretizarea stărilor mentale, de la disperare la extaz, de la frică la ură. Este lucrul pe care cei trei actori îl înțeleg construindu-le în straturi emoționale complexe, ferite de orice exagerări, de aici autenticitatea lor și senzația de verosimilitate. Situațiile suprarealiste nu distrug credibilitatea personajelor care comunică prin replici precise (traducere Andrei Dósa). Fără fisuri jocul Mădălinei Mușat, al lui Costi Apostol și Sebastian Marina, trei dintre actorii de la Sf. Gheorghe care șterg orice etichetă gen "teatru de provincie", păstrători ai echilibrul dintre performanța individuală și cea de echipă. Rostirile nu sunt încărcate de patetism, mișcarea scenică se ferește de excese, gesturile și mimica exclud teatralisme. Rolurile s-au lucrat cu luciditate și o adâncă forare în psihologia personajelor. Din criză în criză, se dezvoltă noi și noi fațete ale personajelor. Un spectacol ca Blasted țâșnit din confruntarea brutală cu cele mai întunecate colțuri ale umanului, are nevoie de ACTORI.
Sebastian Marina este Ian, un simbol al masculinității abuzive, un jurnalist cinic, misogin, xenofob, violent. În prima parte, își impregnează personajul cu auto-suficiență detestabilă, nu exagerat, ci cu o dozare precisă a violenței pasive și a sarcasmului. Frica patologică de vulnerabilitate se luptă cu încercarea de a deține un control bolnav. Inițial, gesturile sunt largi, Ian pare stăpân pe spațiu, ca la final să fie redus la o prezență fragilă, tremurată, în colțul scenei. Pe măsură ce personajul este supus agresiunii, Sebastian Marina găsește tonul și ritmul de la abuzator dominant la o ființă decăzută, umilită și dezumanizată. Intrarea lui Costi Apostol în scenă este explozivă, modificând instantaneu energia și raportul de forțe Apariția soldatului rupe orice legătură cu realismul. Este momentul când piesa alunecă într-un coșmar post-dramatic. Excelentă capacitatea de alternare între tirania fizică și momente neașteptate de vulnerabilitate. Într-un monolog rostit în tonuri liniare, joase, despre dragostea sa pierdută, ucigașul abrutizat se transformă din "rău" pur într-o verigă din ciclul răzbunării și al răului fără sfârșit. Cate este simbolul inocenței abuzate, dar și al supraviețuirii. Mădălina Mușat are atuurile fizice și armele ascuțite ale unui profesionalism desăvârșit în portretizarea unei femei-copil, un trup care tremură sub greutatea violatorului la fel cum tremură auzind și văzând exploziile din jurul său. În prima parte actrița mizează pe o fizicalitate infantilă: gesturi de neajutorare, privire fugară, mers ezitant. Reacțiile ei la agresiune nu sunt tipice sau previzibile. Râsul este unul inadecvat. Pare doar o naivă, cu tulburări de comportament și traume nerezolvate. Paradoxal, cu cât haosul acaparează orice centimetru de normalitate, Cate capătă o forță misterioasă de rezistență. Vocea rămâne copilăroasă, dar dinamica este a unei femei puternice, un creuzet de bunătate și compasiune.
Cruzimea, violența și trauma sunt în spectacolul lui Bobi Pricop simptome ale unei suferințe universale. Nici cruzimea soldatului, nici cea a lui Ian nu sunt gratuite, ci par răspunsuri distorsionate la propriile traume. Violențele sunt formă finale de exprimare acolo unde dialogul a fost înăbușit. Traumele sunt intersecții ale realităților interioare și exterioare. Cruzimea, violența, trauma devin trepte dintr-o spirală din care se poate naște speranța. "Blasted este o piesă plină de speranță. A crea ceva frumos despre disperare sau dintr-un sentiment de disperare este pentru mine cel mai plin de speranță, cel mai afirmativ lucru pe care o persoană îl poate face." afirma autoarea. (The Short Life of Sarah Kane în The Daily Telegraph pe 27 mai 2000).
În eseul Despre violență, Hannah Arendt argumentează că violența nu este o formă autentică de putere, ci mai degrabă un semn că puterea a eșuat. Acolo unde discursul, cooperarea și autoritatea legitimă dispar, apare violența, rezultat al fisurilor din structura umană ce nu sunt justificate moral, dar pot fi înțelese. Violența nu are durabilitate, ea nu creează nimic, doar ruine. Ceea ce e violent, e și fragil. Trauma devine o nouă formă de identitate. Din traumă, din jale, din bube și mucigaiuri se poate întrupa speranța. Până unde poate merge cruzimea omului? Până unde îl determină pe om să o privească în ochi, acceptând-o pentru a-i refuza perpetuarea.
(foto: Volker Vornehm)