iunie 2022
Blasted
La Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe a avut premiera în 20-21.06.2022 spectacolul Blasted, de Sarah Kane, în regia lui Bobi Pricop. O opțiune curajoasă și, în același timp, foarte potrivită în acest moment al istoriei. Trăim lângă un război. În numai trei luni, știrile despre conflict nu mai reprezintă o prioritate pentru foarte mulți. E un mecanism de autoapărare de tipul "Ce nu știu nu există!". Dar chiar și la începutul războiului, empatia cu refugiații, cu soldații de pe câmpul de luptă și cu familiile acestora nu putea fi decât una mai degrabă rațională. Imaginile cu bombardamentele aveau o încărcătură emoțională, cu o durată scurtă, ca orice durere care nu ne atinge direct pe noi sau familiile noaste. Ori Blasted e scris în scopul de a ne trezi la realitate. Sarah Kane, dramaturg și regizor de teatru recunoscut, a murit la vârsta de 28 de ani. A reușit să se sinucidă, fiind internată în spital, după o altă tentativa de sinucidere nereușită. A scris Blasted în 1995, la doi ani după ce Simone Veil și Anne Warburton au publicat raportul Comisiei Europene care concluziona că violul de către forțele sârbe a femeilor bosniace nu a fost un efect secundar al conflictului din Bosnia, ci a făcut parte din acesta, fiind folosit ca armă de război. Știind toate aceste lucruri, nu ești nici pe departe pregătit pentru "spectacolul" lui Bobi Pricop.

Cu numai trei personaje, Sarah Kane esențializează natura umană. Între binele în stare pură, întruchipat de Cate, la răul absolut întruchipat de soldat, se află omenirea, sub imperiul răului, pentru care își găsește mereu scuze, deși invocă mereu binele. Jurnalistul Ian se zbate între cele două extreme și, în dialogul pe care îl are cu Cate, sunt trecute în revistă motoarele care ne împing spre violență și fac posibile ororile războiului. Naționalismul, rasismul, homofobia, disprețul pentru persoanele cu handicap, răzbunarea sunt tarele pe care suntem departe de a le fi învins și care ne exhibă animalitatea, reducându-ne la nevoi primare. Violența verbală și fizică, scenele sexuale obscene sunt aproape de neimaginat pe o scenă. Contrastul cu inocența, bunătatea, toleranța, compasiunea manifestate de Cate fac scenele și mai greu de suportat. E o poezie și un fel de speranță disperată.


Ian e o sumă de paradoxuri. E măcinat de remușcări pentru crimele pe care susține că le-a comis, dar poartă în continuare un pistol, susține că o iubește pe Cate, dar sfârșește prin a o viola fără nici-o părere de rău, fumează și bea excesiv știind că e foarte bolnav, dar în final mănâncă un copil pentru a se salva de la moarte. Ipocrizia îl face să denatureze realitatea imediată. Preferă să interpreteze inocența drept prostie și umilește singura persoană pe care o iubește. Sau poate e convins că binele e pentru proști. Transformarea lui Cate din femeia-copil de la începutul spectacolului, în femeia care se vinde soldaților pentru mâncare, omoară speranța. Artaud ar fi gelos. Teatrul cruzimii post-uman l-ar șoca și pe el.


Soluțiile pe care Bobi Pricop și scenografa Oana Micu le folosesc pentru a pune în scenă acest text sunt surprinzătoare și duc spectacolul în zona de experiment. Scena, aflată la același nivel cu spectatorii, este închisă de patru pereți din folie-oglindă (transparenți numai când în scenă este lumină) care delimitează camera de hotel în care se petrece acțiunea. Pe exteriorul celor patru laturi sunt așezați spectatorii, pe un singur rând, în spații individuale, delimitate de pereți opaci. Senzația instantanee este că te afli într-o casă de toleranță unde ai plătit doar să privești scene erotice live. Fiecare cabină are o pereche de căști audio pe care ești sfătuit să le folosești. Deja, mise en place-ul , creează un soi de disconfort, între surpriză și claustrofobie, la care se adaugă faptul că, pentru moment, te privești singur în oglindă. Dar este și un mod de a te face să înțelegi că emoțiile pe care urmează să le experimentezi, e posibil să nu dorești să le împărtășești.


Spectacolul începe în momentul în care spațiul de joc este luminat, și în locul propriei imagini se deschide perspectiva unei camere de hotel extra luxos, cu flori, șampanie la gheață și un pat uriaș în mijlocul camerei. În cameră se află Ian, cu un pistol la șold. Intră și Cate. Pare o școlăriță fugită de la liceu. Primele două acte alternează discuții contradictorii, cu momente de tandrețe și acte sexuale violente, refuzate explicit de Cate. Nuditatea lui Ian devine un aspect minor printre scenele care se derulează. Pare o relație neverosimilă între două persoane nepotrivite ca vârstă, principii, viziune asupra viitorului. Fiecare în parte e neverosimil. Ian o violează după ce o ceruse de soție. Cate rămâne și are gesturi de tandrețe după ce Ian o agresează fizic în cele mai perverse moduri.


A doua zi, după violul subînțeles, Cate reușește să fugă prin baie (una din ușile camerei dă spre o baie). Se aud bătăi în ușa camerei (situată pe peretele opus băii) și Ian, foarte precaut până atunci, deschide. Pe ușă intră un soldat cu o pușcă. Ceea ce urmează este greu de ascultat și greu de privit. Sunt scene de o violență extremă, fizică și verbală, între cei doi bărbați. Soldatul povestește atrocitățile pe care le-a văzut sau comis și îl obligă pe Ian să îi împărtășească propriile crime. Îl violează, îi scoate ochii.


În următoarea scenă soldatul e mort. Războiul a început. Cate revine, cu un copil găsit printre dărâmături, în camera care a fost bombardată. Patul a dispărut, peste tot e pământ și moloz. Copilul moare și Cate îl acoperă cu pământ. Pleacă să caute mâncare, lăsându-l pe Ian să o aștepte. Ian mănâncă copilul. Cate se întoarce purtând o tunică militară care îi e mare, fără pantaloni. S-a vândut pentru un cârnat și o bucată de pâine, pe care le împarte cu Ian. La început nu suporta nici mirosul de cârnat. Sfârșit.


Bobi Pricop decide să renunțe la unele scene din text (defecare, masturbare) și reușește să păstreze o notă de poezie, îmblânzind situațiile și făcând spectacolul mai ușor de digerat, mai ușor de acceptat de către un public nefamiliarizat cu violența extremă. Scoate din text numele orașului în care se desfășoară acțiunea, pentru că da, răul a fost mereu global.


Luminile din camera - scenă variază ca intensitate, după bombardament e mult fum, schimbările de decor se fac pe întuneric. E important pentru că se întâmplă ca în momente de maximă intensitate să-ți vezi propriul chip suprapus peste imaginea din scenă. E o sugestie explicită la dubla oglindire, în personaje și în peretele oglindă. Pentru că, oricât am dori, nu avem dreptul să nu înțelegem că cei trei au fost și ar fi putut rămâne niște oameni cu bune și rele, exact ca noi. Ca în tragedia antică, destinul îi aduce implacabil în situația pe care o privim. Doar că acum zei care ne construiesc destinul trăiesc pe Pământ, le știm numele și le tolerăm greșelile, până când devine prea târziu să mai putem face ceva. Noi îi facem zei. Martorul pasiv este complice.


Peretele de oglindă, intensitatea vocilor din căști, background-ul muzical cu ritmuri tribale (Eduard Gabia) aduc o notă cinematografică. E un joc de distanțare-imersare care accentuează tensiunea, amplificând și menținând starea de șoc. În timpul spectacolului nu ai o clipă în care să poți deveni conștient de vreo emoție. Abia la aplauze, când cei trei actori fac turul camerei trecând prin fața fiecărui spectator, simți golul din stomac și strângerea de inimă. Sau lacrimile care curg pe obraji înainte să fi înțeles de ce. O tragedie și-un catarsis postuman.


O construcție pe cât de simplă, pe atât de originală și perfect funcțională. Actorii, Sebastian Marina, Mădălina Mușat, Costi Apostol își joacă oribilele roluri în cheia unui realism imposibil de comentat. Sunt convingători, ceea ce sperie o dată în plus.

Spectacolul te duce cu un pas mai aproape de înțelegerea tragicului lumii în care trăim. Dar este, dincolo de șocul și groaza confruntării cu o astfel de viziune asupra realității, o experiență care merită trăită. Nu știu dacă spectatorii vor fi transformați, dar cred că vor fi mai atenți la necesitatea contracarării discursurilor naționaliste sau discriminatorii. Și poate un pic mai înțelepți în înțelegerea propriilor nevoi. Pentru că animalul din noi nu trebuie lăsat să se arate.

Blasted de Sarah Kane / Traducere Andrei Doșa
Regia Bobi Pricop
Scenografie Oana Micu / Muzica Eduard Gabia
Distribuție Sebastian Marina, Mădălina Mușat, Costi Apostol
Credit foto: Volker Vornehm
De: Sarah Kane Regia: Bobi Pricop Cu: Sebastian Marina, Mădălina Mușat, Costi Apostol

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus