septembrie 2022
Blasted
Ești unul dintre cei 40 de spectatori care privește. Ai spațiul tău propriu și personal, scaunul tău, căștile tale. De spectatorul din dreapta, te desparte un panou opac. De cel din stânga, idem. Între tine și actori, un panou transparent. Tu îi poți vedea, ei nu te pot vedea. Ai mai văzut asta în aproape toate filmele polițiste pe care le-ai privit. Ești cel care privește din umbră interogatoriul. Detectivul nevăzut.

La vedere, față în față cu suspectul, e, mai întâi, Cate (Mădălina Mușat). Apoi, Cate fuge pe fereastră și fostul suspect, Ian (Sebastian Marina), îi ia rolul, în timp ce Soldatul (Costi Apostol) e noul potențial răufăcător. La final, când totul în jur se va fi transformat în praf și pulbere (nu e nici o metaforă, decorurile Oanei Micu se prăbușesc aproape integral), actorii își vor abandona rolurile și vor trece de la un panou la altul pentru a ne privi. Pe rând. Până la urmă, suspecții suntem noi.

***
Blasted, primul dintre cele doar cinci texte ale britanicei Sarah Kane, și-a avut premiera la Londra în 1995. Războiul din Bosnia, ale cărui crunte atrocități au reprezentat punctul de pornire al piesei, tocmai era pe cale să se termine după 3 ani și jumătate de crime (estimare: aproximativ 100.000 de victime), violuri (estimare: între 12.000 și 50.000 de femei victime) și altele asemenea.

Blasted, premiera de final a stagiunii 2021-2022 a Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe (jumătate de oră cu mașina sau trenul de Brașov), și-a derulat primele reprezentații (din iunie și septembrie 2022) în plin război ruso-ucrainean. Regizorul Bobi Pricop a ales cumplitul text când a înțeles că realitatea din proximitate se cere reprezentată aici și acum. Nefardată, netrucată, nemințită.

Paradoxal (sau poate nu), cele două Sfântu Gheorghe culturale au produs, la distanță de câteva luni, cele mai importante reprezentări artistice ale războiului vecin din spațiul românesc: premiera cu Blasted de la Sfântu de Covasna din iunie și proiecția Mariupolis 2 din deschiderea Anonimul de la Sfântu de Delta din august.

***
Sebastian Marina e, probabil, cel mai important actor român de teatru de care aproape că n-ați auzit niciodată. În Blasted (cum s-ar traduce? Bombardat / explodat / dinamitat / beat criță / damnat / ofilit / învins / aneantizat / etc.), Marina ne trage după el în infern până când căpătăm senzația că nu el e acolo, violând și fiind violat, târându-se orb printre cadavre de adulți și bebeluși ce, la o adică, pot servi drept dejun, ci chiar noi, cei de dincolo de plasticul transparent.

Vă pare dură descrierea de mai sus? Nu e stres, ecranul care ne separă zi de zi de realitate e prezent și acolo, pe scena lui Pricop & Micu. Ca să ne amintească de eternul ecran (de mobil, de tv, de laptop, de tabletă) care ne separă de realitate. Pentru o experiență complet digitalizată, procesul de imersiune e completat de muzica lui Eduard Gabia și universul sonor creat, dpdv tehnic, de Nagy Attila și Magyar Csaba. Căștile ni se lipesc de corp, pe măsură ce ochii ni le lipesc de panoul ecran. Până la final, când actorii ne privesc și realizăm că ecranul e oglindă. Apoi totul se termină în liniște deplină. Nu e loc / rost de aplauze. Ce să (ne) aplaudăm?

***
Cate e oglinda lui Ian. Departe de a fi un personaj bun liniar, adolescenta Mădălinei Mușat e tot ce s-a obișnuit masculul lui Sebastian Marina să-și repete că nu existe pentru a-și cauționa / justifica propria teorie asupra vieții. Ian împrăștie în jur senzaționalism, violență, ură, rău (deșteaptă limba care permite așa anagrame!) pentru că și-a tot spus că doar asta există. Cate e altfel, dar nu e albul imaculat pe care cei care văd & fac doar negru îl pretind pentru a admite că există viață și în afara iadului pe care îl construiesc zilnic. E un om fragil, contradictoriu, complex. E departe de lumea binar / digitalizată a lui Ian (și nu numai). Revenirea ei din final, reîntruparea ei pentru salvarea damnatului / blasted Ian, are ceva din Dancer In the Dark-ul lui Lars von Trier și Björk.

Soldatul e varianta extremă a (din nou) întrupării lumii din imaginația îmbolnăvită a lui Ian. Doar că, spre deosebire de vorbele jurnalistului interpretat de Marina, omul (?) lui Costi Apostol e cât se poate de real. Pe sângele tragediei logodnicei sale, soldatul populează iadul cu violuri, acte de tortură și crimă. Pe unele le vedem, pe altele doar le auzim. Bobi Pricop mânuiește luminile și fumul / praful exploziilor cu o precizie diabolică. Deși ecranul (iarăși el!) ne separă, praful cu nuanțe de curcubeu pal aproape că ne intră în nări, în plămâni, în inimi.

A whiter shade of pale au scris Procol Harum. A darker shade of pale a descris și înscenat Bobi Pricop.

De: Sarah Kane Regia: Bobi Pricop Cu: Sebastian Marina, Mădălina Mușat, Costi Apostol

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus