Parcursul epic al poveștii este, totuși, sărac - dar în sensul bun al cuvântului. Acolo, într-un spațiu pseudo-urban unde nu se întâmplă nimic, pentru că nu e voie să se întâmple, debusolarea și disperarea te sufocă lent, dar fără putință de scăpare. Totul trecut prin ochii Mariei, sora de aceeași vârstă, năucită, apoi strivită de vălmășagul de așteptări și neputințe, de apăsări devastatoare pentru un suflet pur, prins în vârtejul unor lucruri grave, stranii... greu de înțeles și de acceptat chiar și pentru adulți, darămite pentru un copil delicat și profund - adică total vulnerabil.
Fără să ofere nici cea mai mică deschidere luminoasă, demersul auctorial preferă sondarea stărilor acumulate prin observație, evitând orice urmă de clarificare a complexului de fapte ce determină criza. Într-un fel, creația dlui Mincan poate fi asemuită unei foi de observație clinică a unei lumi bolnave, imposibil de vindecat, indiferent de împrejurările sociale în care se scufundă iremediabil. În plan tematic (dar nu numai, întâlnim și motive, dacă nu chiar citate fie ele și aproximative) acești Dinți... s-ar înrudi, oarecum, cu acel Prea târziu al lui Lucian Pintilie, punând spectatorul în fața monstruozității banalizate, fără chip, dar și fără scăpare.
Ceea ce i-a reușit foarte bine regizorului este să dezvălui și să așeze starea de așteptare apăsătoare, năucă, absurdă, în care oamenii se scufundă și se sufocă. Aspectul milțienesc / polițist este tratat cu o binemeritată silă și neîncredere, căci "oamenii legii" (aceiași și înainte și după căderea lui Ceaușescu) sunt superficiali până la nesimțire, neputincioși și abulici; în fond, și ei au fost gestați de același mediu. Suferințele copilului care încearcă măcar să înțeleagă ceva, dacă eforturile sale de a descoperi pe cont propriu sunt sortite eșecului, întrețin mocnit starea de așteptare a... ce? La nivelul adulților totul eșuează într-o resemnare aproape mioritică, doar că ne-aureolată filosofic. În atari condiții, copilul simte, speră, la început, apoi disperă, în tăcere și izolare, pentru a eșua în chinuitoarea depresie, cea care îi va deschide drumul spre adolescență.
Mi se pare un act de curaj (probabil sinucigaș sub aspectul audienței) să îndrăznești un film unde singurul element faptic se petrece în primele minute, tot ce urmează însemnând doar consecințe: bănuieli, așteptări, spaime, impresii... în fine, scufundarea lentă în magma eșecului fără nici o explicație sau cauză definită. Un salt, ireversibil și dureros, în matricea neputinței și a dezinteresului - unde nimic nu speră, nu crește și nu înflorește (nici măcar un zâmbet de copil). Totul se sufocă, se ofilește și se usucă.
Mizând cu succes pe harul copilului Emma Ioana Mogoș, dl Mincan a câștigat partida, la capitolele sensibilitate, sinceritate și credibilitate. Poate că, într-adevăr, un casting izbutit i-a oferit "mărul de aur" - așa cum Elisabeta Bostan descoperise o Lulu Mihăescu - Veronica, ori Gheorghe Naghi dăduse, căutându-l pe Zuzuc, peste un alt Andrei Duban, decât cel "profesionalizat" ulterior. În cazul de față, cred, partitura fiind mult mai concentrată, aproape fără cuvinte, fetița s-a descurcat excelent, chiar dacă efectul Kulesov - Mojuchin și-ar putea avea partea lui de contribuție. Per ansamblu, însă, incertitudinea încordată, valorificarea cu măiestrie (inclusiv plastică) a detaliilor, dar și a unei stări de abulie confuză, tensionată, conferă filmului un aer aparte, nu foarte des întâlnit în moda cinematografică actuală.
Este, s-o spunem pe scurt, un film frumos și elegant, dens, sensibil și rafinat sub aspectul mijloacelor formale. Nu mă miră că creatorii săi au evocat o colaborare perfectă între autorul filmului și cel al imaginii: George Chiper-Lillemark. De altfel, întreaga echipă interpretativă - Marina Palii, Igor Babiac, István Téglás, Victor-Ioan Rogobete, Lara Maria Alexandra Comănescu, Maia-Victoria Boboc, Albert Ciută, Karina-Ziana Gherasim, Tudor Morar, Mihaela Rădescu, Ada Lupu, Cătălin Filip, Luca-David Cărăvan, Ingrid-Maria Tirintică - este condusă, cu rezultate excelente, contribuind impecabil la reușita certă a demersului.