Zig-zag printre filmele văzute la cinema - 2025 (II) - Dinți de lapte / Affeksjonsverdi / Sentimental Value / Nouvelle Vague / Sirât

Dinți de lapte

Atâta liniște și tihnă - pe un fundal dramatic, însă - nu am mai întâlnit nicicând în filmul românesc de după 1990. Și aproape că îmi pierdusem nădejdea că voi mai întâlni. Totul a fost la superlativ, gândit în amănunt: muzica originală și sound designul, imaginea, decorurile, costumele, dialogurile, selecția vorbelor, tăcerile, zgomotele din surdină, trecerile din real în "suprareal". Piesele pop din fundal, pe versurile lui Angel Grigoriu și Dan V. Dumitriu (Stau pe-o margine de lună, Mă-ntorc acasă, Cred în tine), orchestrate (două din ele și compuse) de Adrian Enescu și apărute în anul când se petrece acțiunea filmului (1989), par gândite anume pentru Dinți de lapte. Excepțional thriller ce surprinde "prezența din absență", remarcabilă intenția regizorului (pe deplin onorată) de a îmbogăți filmul nu doar cu muzică originală, ci și cu o ilustrație muzicală perfect integrată în dramaturgia imaginii, prin care autorul, Mihai Mincan, așa cum afirmă într-un interviu, a dorit să-l omagieze indirect pe compozitorul Adrian Enescu, nume de referință în muzica românească pop, jazz, experimentală și de film din anii '70-'80, "omul care a produs tot ce contează o bună bucată de vreme în istoria noastră recentă". Fetița (și ceilalți copii), actorii principali (Babiac, Palii, Teglas) dau viață unui film asemenea unui vis ca o bântuire blajină. Mihai Mincan - o ștachetă, de-acum, ridicată sus, sus de tot.


Affeksjonsverdi / Sentimental Value

Joachim Trier încearcă o variațiune catafatică pe tema Oglinzii (tarkovskiene) apofatice, cu trimiteri bergmaniene și alleniene. Demersul este ușor îndulcit de o coloană sonoră presărată ocazional cu piese pop. Un Stellan Skarsgård cu vreo 30 de ani mai tomnatic decât la prima întâlnire, cea de la Breaking the Waves al celuilalt Trier, care își dedicase Antichrist-ul lui Andrei Tarkovski. Cu aceeași "cea mai rea fată din lume", Renate Reinsve, în rolul principal.


Nouvelle Vague

Agreabil foarte. Inovatorul Godard l-a avut girant (sau "naș") pe Rossellini, așa cum, la noi, inovatorul Puiu l-a avut pe Pintilie. Istoria oficială a filmului mai ales acest gen de "inovații" le scoate în față. Poate că doar acestea sunt "revoluții", iar ceea ce a adus nou în cinemaul românesc Viața nu iartă, Meandre, Alerta, 100 lei sau, în alt registru, Un film cu o fată fermecătoare, nu e neapărat o "revoluție", așa cum în lumea mare, Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Zerkalo / Oglinda sau Stalker / Călăuza, pentru că le lipsește - mai ales - "impertinența" ostentativă, sunt mai degrabă epifanii decât momente "revoluționare". Sau aportul lui Bresson - "cinematografia franceză în persoană", spune ironic Godard în acest Nouvelle Vague, după care discuția se orientează imediat spre cei mai temuți hoți de buzunare din metroul parizian. Epifaniile contemplative n-au fost nicicând atât de cool ca inovațiile în numele (neo)realismului, vérité-ului.


Sirât
Sunt încredințat că, având nealterată capacitatea de a admira, confratele meu mai mare, Costion Nicolescu, ar fi fost uimit de Sirât. Cum l-a uimit și cum a iubit, ca nimeni altul, cinemaul tarkovskian - "Sfântul Duh" din "Sfânta Treime" invocată de regizorul Oliver Laxe când a fost invitat să-și exprime preferințele cinematografice, "Tatăl" fiind Robert Bresson, iar "Fiul" Abbas Kiarostami. După a patra vizionare, am rămas cu replica dată de Josh lui Bigui: "Sfârșitul lumii a început de mult". Tema "sfârșitului lumii", a "eshatonului", e o constantă la Tarkovski. În Nostalghia, când copilul lui Domenico e eliberat de poliție din ascunzătoarea unde stătuse câțiva ani ca să fie ferit de efectele devastatoare ale "sfârșitului lumii", întreabă mirat: "Așa arată sfârșitul lumii?" Tema se regăsește și în Offret / Sacrificiul, ultimul opus tarkovskian. În Stalker / Călăuza lumea "post-adevăr" și "post-apocaliptică" mai păstrează - la fel ca florile fără miros din Zonă - amintirea lumii în care omenirea nu ajunsese încă bolnavă de "exactitate" și de spleen. În Zerkalo / Oglinda lumea se sfârșește o dată cu copilăria. De aceea tot filmul e o odă adusă vârstei copilăriei. La fel cum în Solyaris, viața încetează atunci când "anihilatorul de particule" o pulverizează pe Hari, memoria pământeană a lui Kris. În Andrei Rubliov sfârșitul începe când clopotele bisericilor încetează să mai bată, iar viața o ia de la început atunci când clopotul construit de Boriska bate. Andrei, hotărât să se apuce din nou să picteze icoane (după zece ani de muțenie autoimpusă), îl invită pe entuziastul clopotar adolescent să lucreze în echipă. În Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan războiul crud aduce sfârșitul unei lumi. În Katok i skripka / Compresorul și vioara lumea veche e distrusă cu o uriașă bilă de oțel suspendată de o macara, la fel cum - peste ani - tot o uriașă bilă de oțel avea să distrugă o capelă străveche din Roma. Pentru o clipă, Louis aduce cu Călăuza din Stalker, atunci când e întins pe pământul arid, în furtuna de nisip. Traseul Călăuzei e tot un "sirat", un drum inițiatic plin de capcane, biruit de cei care și-au pierdut orice nădejde și au ajuns "pe culmile disperării". Doar ei ajung "dincolo" pentru că nu mai calculează, nu mai măsoară, ci pur și simplu își văd de drum - cu un fel de "credință oarbă" - fără să mai fie parazitați de rațiunea perfidă care le-ar putea strecura viermele îndoielii și al despicării firului în patru.

Laxe spunea despre Sirat că este filmul său "cel mai politic, cel mai radical". Este la fel de politic pe cât e Stalker sau Offret sau Nostalghia sau Zerkalo. De aceea cred că spectatorii, avizați sau mai puțin avizați, îl gustă doar dacă nu așteaptă de la el "militantismul" unei viziuni angajate ideologic. Altfel, imprecizia sa, în aceste vremuri mișcătoare precum nisipul din Sirât, e doar un semn de "slăbiciune". Chiar dacă (sau poate tocmai de aceea), la un moment dat, ni se transmite un mesaj pacifist prin micul performance teatral susținut de Tonin, ce refuză să ia parte la un război - Al Treilea Război Mondial - pe care nu-l socotește al lui și, la o adică, spune că ar dezerta, fiindcă nu vrea să ia viața confraților săi deveniți, arbitrar, inamici.