Da, este încă un film românesc în care se mănâncă un polonic cu ciorbă, se curăță un cartof sub fatalitatea destinului și se gătește cu multă... resemnare. Și tot ca multe alte filme românești, are un sunet jalnic, replici întregi rămânând neinteligibile.
Personajele sunt schematice, lipsește orice tensiune psihologică, iar acțiunea este pusă pe seama unui soi de "luptă de clasă", a faptului că imigranții fără nici un fel de pregătire și care nu vorbesc nici măcar puțin limba engleză (deși nu depun cel mai mic efort în acest sens, în timpul liber arătându-se interesați doar de antrenamentul / întărirea musculaturii) nu sunt primiți cu brațele deschise și puși, eventual, în capul meselor de familie, în Regatul Țărilor de Jos, unde: "Oamenii sunt reci și nu te ajută nimeni, maică / mamaie!" (cum ar spune încă mulți, pe la noi).
Au tablouri de milioane de euro și ne tratează cum ne tratează (deși reiese că datoriile către muncitori aparțineau firmei de recrutare din România, în fapt), așa că suntem îndreptățiți să furăm, sperând să putem plăti creditele uriașe făcute (complet neplanificate, ca și nașterile / mărirea familiei / apariția unui nou membru într-un cuplu), datoriile de la păcănele, berea și țigările de fiecare zi. Mirajul banilor mulți și foarte ușor câștigați împinge aici spre prostituție și furtul, cu mâinile goale, a unor opere de artă despre care ghiolbanii din film nici măcar nu au auzit. Filmul este inspirat de fapte petrecute în 2012, motiv pentru care nici realitatea nu pare să fi fost, din păcate, diferită.
Totul culminează cu gestul unei femei foarte simple de la țară ("O sancta simplicitas!"), care speră să își salveze astfel fiul și care pune efectiv pe foc (ca să scape de ele) toate tablourile, sub privirea impasibilă a personajului principal feminin, aceasta "răzbunându-se" sau "curățând" așa trauma unui viol nedeclarat la Poliție, la sugestia / decizia unui infractor. În timp ce, umanitatea femeii foarte simple de la țară este "salvată" când se arată profund preocupată de protejarea micii ei nepoate în fața frigului de afară...
Pentru dezbaterea de idei, scenariul introduce și întrebări legate de conceptul de alteritate: cine sunt ei și cine suntem noi? Cine sunt vesticii care au adunat de generații colecții de artă și le expun pentru public, atenți la condițiile de conservare și mai puțin la cele de securitate? Cei preocupați de colectarea selectivă a deșeurilor? Cei complet imorali, libertini și chiar infractori în comparație cu muntele de calități și laturi exclusiv pozitive (bunătate, inocență, empatie) ale personajului principal feminin? Care muncește, spală, calcă, gătește supusă și împăcată (pune și zacuscă), taie lemne, face focul și lecții cu copilul (toată numai un zâmbet) și mai apare și în scene de sex nerecomandate tinerilor sub 15 ani! Cine suntem noi? Românii? Esticii? Hoții și tăinuitorii complet ignoranți, experții-evaluatori și polițiștii cooperanți? Colecționarii care cumpără și de pe piața neagră? Câte fețe / fațete are aici alteritatea?
Jaful secolului se dovedește însă o glumă extrem de proastă și cât se poate de amară, amară până la limita suportabilității. Nu este nici un film de acțiune / polițist / de suspans - cum poate sugera titlul și nu are nici pe departe intensitatea unei drame. O încadrare nu este bineînțeles necesară, dar rămâne - în opinia mea - un film foarte slab.