Scria un amic, priceput la cele culturale (Horia Ghibuțiu), că "bunele practici ale lui Cristian Mungiu (înseamnă) jurnalism narativ ficțional". Interesantă circumscriere! Cum și Horia, și eu, ne-am ocupat multă vreme de gazetărie, suntem onorați și chiar potriviți spre a regăsi, la acest mare cineast - fără mofturi estetizante; doar profund , onest și talentat - acea vascularitate specială grație căreia preia din realitate istorioare adevărate, analizate și prelucrate apoi în opere cinematografice de ținută, pline de autentic, de măsură și echilibru, ciupind spectatorul de buba curiozității, și pe care i-o traduce din registrul unui fapt divers, în teme de reflexie mai profunde. De înțelegere și supra-înțelegere a contextelor și celorlalte determinări ce transcend măsura minor-accidentală a cotidianului care le-a generat.
Este posibil ca, în peisajul mediatic zbuciumat, publicul de mall (Cola, popcorn, telefon... și, dacă mai rămâne loc, ceva bucățele de "film artistic") să fi crezut că, intrând în sală, va afla tot ce nu știa de la TV despre furtul faimosului coif de la Coțofenești: tot jaf, tot muzeu, tot Olanda... "hai, frate, că-i mișto". Audiența peste toate așteptările, din primul week-end, se prea poate să-i fi înșelat așteptările. Slavă Domnului, a fost (trebuie s-o recunoaștem) o șansă. La fel cum, în noiembrie 2017, agonia tristă și intens mediatizată a Regelui Mihai I a ridicat ștacheta curiozității pentru premiera spectacolului de la Național cu Regele moare. Ce să-i faci, (in)cultura de masă se poate revărsa, oricând, peste orice i se nimerește în cale. Vorba aceea "Dacă realitatea nu se potrivește, cu atât mai rău pentru realitate!"
Revenind la filmul transpus pe ecran de româno-belgianca Teodora Ana Mihai pornind de la scenariul lui Mungiu (chapeau bas pentru intuiție și curaj!), spectatorului din categoria de prea largă reprezentare națională "Băi & Nea", îi cam stau floricelele în gât. Pentru că - dincolo de canavaua determinărilor de tip polițist - se poate regăsi în configurația frustratului, bun de nimic dar plecat "la ăia" în Vest, ca "să se scoată" din sărăcia la care-l condamnă lenea, nepriceperea și nerușinarea lui, de care e, altfel, foarte mândru. Cu o știință teribilă a nuanțelor, scenariul prinde, iar regia valorifică această stare de trogloditudine a celor fără nici un căpătâi, apți doar să se simtă nedreptățiți (ei, urmașii lui Burebista și ai lui Decebal!) și să urască în consecință. Desigur, nu chiar toți. Construit cu precizie și delicatețe, portretul tinerei Nati vine ca o palidă și singulară contrapondere a derbedeilor primitivi, care vor să măsoare arta în euroi, pronunță Matiz în loc de Matisse; iar când au dat-o-n bară, bagă pe foc tablourile jefuite "haiducește", ca formă de răzbunare primitivă față de valorile pe care nu le pricep și nu le acceptă, doar le disprețuiesc, cu acea oftică a slugii răzbunătoare. Ce-i drept, fenomenul nu e specific doar neisprăviților fugiți, patriotic, din România, el regăsindu-se și la alte scursuri de prin toată lumea.
Subliniez interpretarea splendidă a actriței Anamaria Vartolomei! Al cărei statut social, de imigrat naturalizat în Franța, se transformă într-o contrapondere simbolică la imaginea "patrioților primitivi" care ne fac de râs pe acolo pe unde mișună, murdăresc, distrug și fură. Această contrapondere delicată și demnă a "idiotului / patriotului naționale" echilibrează și nuanțează tabloul, îndepărtând cu finețe, pentru orice om inteligent și de bună credință, orice acuzație de "cosmopolitism", "soroșism" sau globalism" din partea ălora care pretind să le fie "reperată" onoarea de așa-ziși suveraniști.
Întâmplător (sau nu?) regizoarea Teodora Ana Mihai este stabilită tot în perimetrul Țărilor de Jos. Dincolo de profesionalism (care i-a permis și reușita de a se ridica la cerințele scenariului încredințat, de zici că-i făcut chiar de Mungiu), ea conferă filmului o tensiune bine temperată și un ritm al așteptării care susține credibil și atractiv povestea. Peisajele superbe ale satului "arhaic" (de fapt, prăpădit în delăsarea și văicăreala acuzator-neputincioasă), portretele lipsite de ostentație, dar extrem de veridice ale protagoniștilor, minuția și delicatețea sobră cu care și-a construit planurile II și III ale acțiunii, mânuind cu moderație accentele, contribuie la autenticitatea tabloului cinematografic. Finalul este trist, apăsător și fără speranță. Figura masivă, vicleană și plină de toate certitudinile cele rele ale bătrânei, "talpa satului" sufocă deplorabil speranța că, într-un viitor (fie el și îndepărtat), lucrurile s-ar putea schimba în arealul respectiv.
Dar filmul rămâne, orice s-a zice, opera lui Cristian Mungiu. Ideea de a înțelege soarta emigrantului, raporturile acestuia cu comunitățile "vizitate" (și... așa mai departe), urmează acelui teribil R.M.N., unde problema era chiar la noi acasă, cu revolta stupidă și josnică a comunității împotriva "veneticilor".
Mungiu este un creator lucid sensibil, riguros în observație și extrem de atent la detaliile semnificative (nu "iconice"!) ale cotidianului. Un artist implicat, o conștiință supusă întotdeauna adevărului, pe care îl caută și căruia, odată găsit, i se înclină. Filmele lui sunt dense, profunde și, de aceea, convingătoare. Chiar acest Jaf... pentru care a găsit o regizoare cum nu se poate mai potrivită viziunii și stilului său, rămâne un film "de autor".