De când școala trăgea pe hartă linia între tăcere și muțenie - Trei. Três. Tria

Patru limbi, trei țări, două scene, un univers. A nu se confunda cu vreun inexistent sequel semnat Cristian Mungiu (deși regăsim motivul avortului ilegal în comunism). Avem de-a face cu un spectacol-retrospecție construit din cât se poate de realele povești ale actrițelor Mihaela Rădescu, Elsa Valentim și Evita Papaspyrou, șlefuite de dramaturga Mihaela Michailov și de regizorul Radu Apostol - a cărui suflare le-a dat și... viață. Eu am ales să rezum totul într-un decrescendo matematic. Reiau, deci. Patru limbi. Engleză (unificatoare prin supratitrări), română (glasul actriței Mihaela Rădescu, împrumutat pe alocuri, în ajutorul publicului român, și celorlalte două istorisiri străine), portugheză (prin timbrul Elsei Valentim) și greacă (Evita Papaspyrou). Trei țări. O Românie a fricii acoperite de tăcere (de aur), evocată de un glas schimbat, netremurat, nesugrumat - post-comunism -, o Portugalie diferită în dictatură, identică în frică, o Grecie a cenzurii. Două scene. Una propriu-zisă - după dexonline, o "Parte mai ridicată și special amenajată în incinta unei săli de spectacole sau în aer liber, unde se desfășoară reprezentațiile." - a Centrului de Teatru Educațional Replika și o a doua miniaturală - decor ieșită din mâinile lui Gabi Albu, personaj prin mâinile actrițelor. Un univers. Un documentar al revoltelor silențioase. O Sfântă Treime școlărească a Europei de ieri. Trei. Três. Tria - imersiune în timpul normalității tabu.


Născut în cadrul proiectului "Limite educaționale. Comunități creative de teatru", spectacolul cuprinde cu privirea o întreagă Europă divizată politic și diversificată lingvistic, văzută din belvederea sistemului educațional, de unde totul arată la fel, unde totul se învață la fel: "papagalicește". Sau "papaguear". Sau "papagalía".


Un glas portughez îl parafrazează pe Socrate - "Știam că nu știam nimic.". Elsa mai ține minte doar pedepsele și tabloul sfânt, din fiecare clasă, a președintelui Américo Tomás. Omniprezența portretelor de conducători ne poartă trei mii de kilometri înapoi acasă, în comunism, unde o mamă brașoveancă merge la operă, un tată brașovean ascultă Europa Liberă, o fiică brașoveancă e mândră să fie comandantă de detașament și rușinată să recunoască "Am fost un copil docil. (...) Chiar așa eram. Învățam și gata.". Mihaela a ales să urmeze profilul umanist pentru că detesta ora de tehnologie. Elsa a ales să urmeze profilul tehnologic pentru că "La treisprezece sau paisprezece ani e prea devreme să alegi ce profil să urmezi.". Evita nu a ales să învețe la școala de călugărițe "Sfântul Iosif" din Atena. Doar a avut neșansa de a se naște sub deviza "Patrie, religie, familie", într-o țară în care - și în prezent - poate doar visa la "Separarea Bisericii de stat, lucru care în Grecia încă n-a avut loc. Suntem creștino-talibani.".


Confesiunile se materializează pe masa din planul secund. Sub ochii noștri, se înalță impresionante machete-scenografie proiectate video pe un ecran, proiectate implacabil în lăuntrul spectatorului. Figurinele-replică ale elevelor nu au gură cu care să ne povestească, ochi cu care să ne privească - nu au chip, pentru că nu aveau identitate; nu aveau identitate pentru că nu aveau libertate. Pătrundem în clasa Mihaelei, unde religia e materie opțională, dar "Nu e ca și cum ai avea alte opțiuni", într-o zi de luni, când unghiile tuturor elevilor sunt luate la inspectat. Prin ferestrele cartonate, actrițele își vâră și ele obedient degetele uriașe, care amintesc mai degrabă de mâinile dictatoriale care controlau, nu care se lăsau controlate. Revoluția Garoafelor se reproduce din hârtie și amintire. Deasupra elevei care fumează cu iubitul ei veghează mustrător un crucifix uriaș. Deasupra crucifixului uriaș stau scrise cuvintele "Something wasn't allowed? I did exactly that!". "Tăcerea e de aur" la fiecare oră de anatomie despre reproducere. "Tăcerea e de aur" pentru fiecare actriță la început de drum. "Tăcerea e de aur" li s-a spus lor. "și vorba, de argint" află ele prea târziu. O Europă, o conștiință colectivă, un spectacol - despre sărăcie și opresiuni, despre non-viața dinaintea teatrului.


Trei suflete fac artă din propria lor disecție. Trei actrițe strămută granițe în eter. Trecutul lor e prezentul meu, amintirea ascultărilor în fața clasei e ziua mea de mâine. De aceea țin să mulțumesc, de aceea țin să închei cu întrebările care au deschis spectacolul. Ca să închid cercul interpretativ cu reflecții de care avem mare nevoie - însuși scopul bijuteriei Trei. Três. Tria. "A cui e școala? A trecutului? A prezentului? Cum poți proiecta o școală care să te pregătească pentru viitor?". "Cine mai crede în școală? Cine mai are nevoie de școală? Cine mai așteaptă ceva de la școală?". Trei suflete încearcă să răspundă.

(foto: Oana Nae)