O voi privi de pe margine, voi fi capabilă să apreciez, să admir, dar voi rămâne spectator și atât. Și, oricât de mult am cere și ne-am cere obiectivitate, arta înseamnă emoție, iar emoția nu poate fi altfel decât subiectivă.
Andrei Măjeri este un om, în primul rând, apoi un regizor, cu a cărui sensibilitate rezonez într-atât încât aș recunoaște dintr-o mie un spectacol semnat de el. Eu nu cred în artiștii-cameleon.
Da, cred că în orice artă îți ești dator, ție în primul rând, apoi le ești dator spectatorilor, să crești, să experimentezi dar, dacă în procesul acesta te schimbi atât de mult încât nu mai poți fi recunoscut, ceva, undeva, în esența care îți definește unicitatea, s-a pierdut.
Și mai cred că esența aceasta este cea care te face să iubești într-atât de mult un regizor / actor / dramaturg / scriitor / pictor / fotograf etc. încât să nu îți pese de câteva sute de kilometri, de ploaie sau vânt, să trăiești fiecare întâlnire cu el cu o bucurie în spatele căreia te simți cel mai bogat om din Univers.
O bucurie pe care eu am simțit-o de fiecare dată când am mers la Constanța dar, dintre toate întâlnirile cu orașul acesta, cred că cea de săptămâna trecută (noiembrie 2025) a fost cea mai caldă și așezată.
Cea în care am fost liniștită în mine mai mult ca oricând, cea în care nu m-am grăbit așa cum mă grăbesc mereu, în care am putut să mă bucur în tihnă de drum, de un pahar cu vin roșu, de mare, de conversații, de cafeaua care nici de data aceasta nu a fost una pe gustul meu, dar am băut-o la doi pași de vuietul valurilor amestecat cu țipetele pescărușilor în compania soțului meu și a lui Andrei Măjeri.
Cum să nu te simți bogat când vezi seara Livada de vișini și a doua zi dimineața te întâlnești la micul dejun cu regizorul spectacolului.
Cum să nu te simți bogat când vezi Livada de vișini și la nici o oră distanță după ce ți-ai înroșit palmele aplaudând (și tot cred că nu am aplaudat destul) stai de vorbă cu Ștefan Mihai, Lopahin-ul din spectacol, despre teatru.
Cum să nu te simți bogat când îi îmbrățișezi pe Erwin Șimșensohn, Alina-Ioana Vasiliu și Maria Ilaș în micul și cochetul foaier al Teatrului de Stat Constanța și oamenii aceștia, cei care constituie echipa teatrului, se bucură atât de sincer să te revadă, o bucurie care nu poate fi simulată.
Oamenii aceștia care respiră frumusețe
O frumusețe pe care se încăpățânează să o găsească în lumea pe care numai frumoasă nu o vedem în mare parte din timpul pe care îl trăim în ea.
Sunt curios ce-ar crede Cehov despre Livada aceasta de vișini, mi-a spus soțul meu când a prins și el câteva secunde de liniște cât mi-a luat să îmi reglez respirația după ce am turuit încontinuu pe drumul spre hotel.
Eu, sinceră să fiu, nu am această curiozitate.
Nu dați cu pietre, nu neg genialitatea scriitorului și dramaturgului rus, dar Livada de la Constanța este atât de mult a lui Andrei, a actorilor și a tuturor membrilor echipei care a lucrat la acest spectacol, încât eu am uitat complet de Cehov.
Dar mi-am amintit cât de norocoasă sunt că pot să aud, să văd și să simt.
Pur și simplu să fiu.
Amestecul de secol XIX și prezent (costumele, limbajul, decorul) a fost dozat cu atât de multă inteligență, ingeniozitate și eleganță încât timpul a devenit fluid, o fluiditate care m-a frapat și m-a fascinat fără a mă face să simt nevoia să mă așez de o parte sau de cealaltă a lui, a împrumutat cumva mișcarea unei bărci în largul mării, o mare de a cărei existență eu nu am putut uita și nu de puține ori am "văzut" rădăcinile vișinilor îmbrăcați în spuma ei albă.
Alb jos, alb sus, și la mijloc personajele.
Personaje ale căror pretexte de a fi așa cum credeau ele că sunt, așa cum se arătau lumii, erau poate mai fragile decât florile albe pe care cea mai mică adiere vânt le-ar fi putut scutura.
Dacă ar fi fost lăsat vântul să intre.
În atmosfera aparent ludică, aparent gravă, aparent complexă, aparent comună, vântul nu ar fi avut cum să se strecoare printre oameni și să ajungă în livadă.
Densitatea emoțiilor cu care Andrei a umplut scena a ridicat un zid translucid dincolo de care ai fi fost îndreptățit să crezi că nu va reuși nimeni să treacă.
La început, și cred că aici au avut un rol important biblioteca și forma ei, m-am gândit că livada este o colivie în care personajele sunt captive chiar dacă păreau că privesc spre ea, poziționați în exterior, un ceva către care întind mâna în încercarea de a atinge fericirea, împlinirea, împăcarea (scenografia: Oana Micu).
Apoi m-am răzgândit, o livadă intrinsecă părea mai plauzibilă, doar că de fiecare dată când unul dintre personaje se hotăra cum să se poziționeze față de ea, scenele care urmau schimbau registrul și cred că în repoziționările acestea a stat magia spectacolului.
În crearea acestui personaj fabulos: livada.
Invizibil și totuși pus pe scenă cu tușe groase de fiecare dintre celelalte personaje în parte, astfel încât să nu îl poți ignora.
Dar, în același timp, un personaj central, discret și elegant... o contradicție superb regizată.
O livadă - păpușar teribil de îndemânatic în ghidarea personajelor printr-un melanj de contradicții.
Având grijă ca niciun personaj să nu se grăbească când vorbește, când pășește, când dansează, chiar dacă în jurul lui sunt rare momentele de acalmie.
Un dozaj excelent al ritmului.
11 personaje care au în fața lor un zid finit în lungime, pot face doi pași la stânga sau la dreapta și îl pot ocoli, dar toți se încăpățânează să treacă prin zid, toți vor să intre în livadă pentru că livada sunt ei, livada este trecutul lor.
Cum și până unde ne definește trecutul?
Îl păstrăm cu noi?
Un Firs de care nu ne pasă și totuși fără el nu am putea exista?
Trebuie să ne desprindem de trecut?
Și dacă trebuie, când și cum ar trebui să se întâmple desprinderea aceasta?
Ne plimbăm prin lume ducând în spate o livadă de vișini.
Lipsa greutății copacilor cu flori albe ne va face să respirăm mai bine, mai ușor sau vom înceta să respirăm atunci când crengile lor nu ne vor mai zgâria pielea?
Ce formă are livada aceasta?
Pe cât din trupul nostru se întinde?
Din care parte a corpului nostru își crește rădăcinile?
De care parte a "corpului" ne putem lipsi?
Poți trăi fără iubire? Poți trăi fără bani? Poți trăi fără recunoaștere, admirație? Poți trăi dincolo de umbra tatălui? Dincolo de umbra mamei?
11 personaje, 11 răspunsuri și o mare de întrebări cu care am plecat acasă, recunoscătoare pentru toată frumusețea pe care au oferit-o spectatorilor cu nespus de multă generozitate: Andrei Măjeri (regizor și ilustrație muzicală), Raluca Rădulescu (traducerea și adaptare textului), Oana Micu (scenografie), Andrea Gavriliu (coregrafie), Claudiu Urse (sound design), Sabina Reus (light design), Andrei Dermengiu (regie tehnică) și
actorii Cerasela Iosifescu, Cristiana Luca, Ecaterina Ecaterina Elena Lupu, Liviu Manolache, Ștefan Stefan Mihai, Cătălin Bucur, Remus Archip, Andrei Bibire, Mirela Pană, Ramona Niculae și Iustin Danalache
11 actori într-un echilibru impecabil grație regizorului care a reușit să îi scoată în evidență pe fiecare în parte astfel încât eu am plecat cu gândul că am văzut un spectacol în care toate personajele au fost principale.
I-am admirat împreună și pe fiecare în parte, o încântare felul în care s-au echilibrat, s-au completat, generoși față de colegii lor.
Este la un moment dat o scenă (nu dau spoilere) în care Andrei Bibire și Iustin Danalache pur și simplu te hipnotizează prin felul în care comunică non verbal. Deși focusul nu este pe ei m-au fascinat interacțiunea, felul în care au respirat, s-au mișcat, s-au așteptat unul pe celălalt, s-au sincronizat fără nici o abatere într-un "dans" care ar fi putut să dureze și de două ori mai mult și l-aș fi privit cu aceeași încântare.
Felicitări echipei tehnice a Teatrului de Stat Constanța care a fost la înălțime și a meritat pe deplin aplauzele!
Și am mai plecat cu ceva acasă: cu gândul că îmi doresc tare mult să mai văd o dată Livada de vișini.
(foto: Mihai Smeu)