Tot ce urmează să scriu stă sub semnul entuziasmului de a mărturisi dragostea mea pentru teatru și colegi. Nu fac nici critică, nici nu știu dacă tot ce cred poate fi adevărat și pentru alții. Dar țin un jurnal de repetiții în care fac observații și apoi gândul intim devine confesiune publică.
Mi-am dorit (și îmi doresc în continuare) atât de mult să fac parte din universuri cehoviene, încât atunci când ni s-a spus că Andrei Măjeri face casting pentru Livadă, știam că trebuie să joc. Varia. Am știut, am dorit din stomac, voiam Varia, Varia, Varia!
O fi cultul tristeții și disperării, o fi dorința de a mă ascunde în spatele durerilor sau credința că pot îmbogăți personaje care, tratate superficial, nu-s dezirabile.
Je ne sais pas.
Am primit ce mi-am dorit și iată-ne la lucru, aici, la Teatrul de Stat Constanța, cu un regizor îndrăgostit de actori. Un om atât de organizat, de atent, de documentat, de articulat, care ne invita în fantezia lui și a Oanei Micu (geniala scenografă).
Andrei Măjeri are această calitate la care visează toți actorii: să fie darnic. Mai are o calitate la care visează toți regizorii: nu e prost. Astfel încât, când ai parte de un artist-coordonator care e bun, dar nu e prost de bun, se întâmplă minunea unui climat extraordinar pentru a descoperi, a testa, repeta, a reface, a crea, a te dezlănțui, a te juca, a cerceta, a simți.
Insist pe chestiunea asta: cât de important e să ai parte de repetiții de care să îți aduci aminte toată viața, cu mare, mare plăcere.
Știați că starea psiho-emoțională dominantă a trupei de actori în timpul procesului de lucru se transferă în scenă, infiltrându-se prin toate cotloanele metafizice ca o pastă ce omogenizează spectacolul?
Știați că aceasta rămâne în subconștient și că de fiecare dată când se programează un anumit spectacol, corpul și sistemul nervos al actorului reintră în starea pe care a avut-o în timpul repetițiilor la spectacolul respectiv?
A făcut cineva studii despre asta sau trebuie să mă apuc să aprofundez neuroștiința ca să pot scrie o lucrare de luat în serios?
Cum să fac să dovedesc, în afară de a colecta mărturii de la actori, că dacă un regizor se comportă nefiresc și de tot rahatul, asta va afecta inevitabil spectacolul pe care îl montează? Degeaba regizorul pleacă după premieră și "spectacolul rămâne al actorilor", angoasele sau bucuriile simțite la lucru se vor instala în actor în fiecare zi în care se programează spectacolul.
Când avem Livada de vișini, la noi în teatru e sărbătoare.
Iubim acest spectacol mai ales pentru că am iubit mediul de lucru, modul în care s-au desfășurat repetițiile, felul în care Andrei Măjeri ne-a călăuzit și cum a ajutat pe fiecare dintre noi să-și revendice rolul.
Nu a trădat dramaturgul, a păstrat situația și relațiile și ne-a dăruit nouă libertate în fantezia din capul lui. Și cred că am ajuns cu toții să devenim personajele vii care vorbesc cu vorbele domnului Cehov, fie că purtăm Manolo's în picioare, Jil Sander pe umeri sau că avem rimelul scurs și noroi pe cizme. (am mai spus că Oana Micu e genială?)
Însă Măjeri nu se ocupă doar de construcția de situație, ci și de momente estetice substanțiale și de metafore: coregrafii (făcute de unica Andrea Gavriliu), momente muzicale (pentru care am avut un mare sprijin în Claudiu Urse care modifica portative ca un vrăjitor), lumini ce spun propria lor poveste (imaginate de iscusita Sabina Reus). În plus... departamentul tehnic a fost tratat cu mult respect și chiar provocat artistic pentru acest spectacol (asta s-a mai întâmplat la Diana Mititelu și la Radu Afrim).
Mulțumim, băieți, sunteți indispensabili.
Și partea mea preferată și cea mai mare plăcere de a scrie: despre actori.
Încep cu Mirela Pană.
Mirela îmi este bunică în Casa Bernardei Alba (regia Diana Mititelu), iar aici este Firs. În ambele spectacole, personajul meu și al ei sunt legate de un mic complot și de o înțelegere fundamentală a vieții (a situației scenice). În Bernarda, eu mor și ea mă lasă să mor. În Livada, ea moare și eu trăiesc (dacă a agoniza înseamnă a trăi). De aceea am avut privilegiul de a observa extrem de intim apariția lui Firs în Mirela, total diferită de compoziția de personaj Maria Josefa.
Mirela nu joacă o femeie jucând un bărbat, nici nu joacă un moșneag, nu face o caricatură, Mirela îl compune pe Firs și gata. Firs e Firs. E "bătrânelul", e cel care are grijă de toate, de cafea, de picnic, de pantalonii lui Gaev, e cel care nu aude (chiar nu aude sau se face că nu aude?), e cel care "nu mai trebuie dus la reparat, el trebuie să meargă la strămoși", da, Firs este acea rudă din familiile noastre de care am uitat cu toții.
Citesc acum o carte scrisă de Elsa Morante unde o femeie gândea despre cum și-a consumat viața, cum a gătit, a călcat, a spălat, a muncit, a hrănit copiii, a făcut de toate, în fiecare zi, obosind... și? cine își va mai aduce aminte? Nu există răsplată pentru acestea toate. Nu există alinare pentru tinerețea pierdută, pentru maturitatea nemângâiată. Dar pentru Firs, reziliența este zodia sub care își duce mai departe existența. Nu suferă din cauza condiției lui. Cel puțin, Firs al Mirelei, nu este un martir. Este un erou nevăzut.
Mirela este o importantă prezență în producțiile teatrului. O cunosc și în culise și pe scenă și știu că profesionalismul său se datorează unei mari iubiri față de teatru.
Este extraordinară în Firs. Este atât de firească în compoziția ei. Este fragilă, dar nu prăfuită, este ochiul care vede tot și cuprinde tot. De la mersul acela cu picioare atrofiate și spate cocoșat, până la monologul final pe care nu credeam că o să-l văd vreodată așa - un ultim strigăt a lui Firs (Măjeri sparge clișeele.), Mirela susține un traseu tare greu - o face cu talent, sensibilitate, studiu și multă atenție. Se vede experiența, madame!
Experiența e aceea care îi conferă lui Liviu Manolache libertatea de a jongla pur și simplu. Aici e Gaev, este copilul-adult, este omul-munte care poartă o discuție cu dulapul, este unchiul care vorbește mult prea mult și care spune adevăruri crude cu o inocență pe care nu te poți supăra. "(...) trebuie să recunoaștem că e o ființă vicioasă și asta se vede în cele mai mici gesturi ale ei.", "(...) brusc am devenit inutili."
Liviu spune aceste replici de parcă ar spune "Azi plouă." și lucrul cel mai bizar este că face dintr-o propoziție precum "A apus soarele!" un mare eveniment.
Nu m-am mai gândit până acum la treaba asta și la acest stil de a acorda importanță unor replici simple care doar leagă conversația, în timp ce replicile cu greutate zboară ca niște fluturi de apă prin aer și se evaporă imediat. Nu cred că e un mecanism pentru toți actorii. Este imitația absurdului vieții pe care colegul nostru o integrează firesc.
În jocul său, Liviu se lasă să alunece plăpând în relație cu sora sa, Liuba, cu umbra casei, Firs și cu nepoatele sale, Ania și Varia. Candoarea lui Gaev este cea mai mare vină de care se face culpabil și totodată cea mai pură calitate.
Gaev e blestemat de propria sa bunătate.
Remus Archip este un Pișcik diferit de alți Pișcik pe care i-am văzut.
Nu este meschin, este doar neajutorat. Nu este băgăcios, este doar singur.
Toată ziua e cu "Dașenka, fiica mea" în gură și într-o stare febrilă de surescitare, un element comic în toată întâmplarea asta. De Pișcik râd toți, dar el râde cel mai tare.
Fie că povestește despre învățăturile preluate de la Nietzsche (pe care nu l-a citit), fie că recită cu sobrietate un poem de Alexei Tolstoi, fie că dansează cu Liuba sub candelabru, Remus are așa un stil de a fraza, de parcă totul e o glumă. Dar nu o glumă proastă, ci gluma primordială a vieții: anume faptul că trăim.
Am râs la scenele lui Remus de fiecare dată; sunt invidioasă pe ușurința cu care livrează momente comice.
În combinație cu viziunea regizorală, acest ludic al actorului devine o pulsație de viață cu nuanță amară.
El nu este un adult-copil cum este Gaev, fiindcă este părinte. Este un adult copilăros. Și până la final, foarte norocos.
E momentul să fac elogiul unei mari actrițe: Cerasela Iosifescu.
După cum am spus tuturor celor care m-au întrebat cum e să lucrezi cu ea, voi repeta: Cerasela e o școală de actorie.
Mă uitam la ea, în timpul repetițiilor și deveneam ucenic... uitam să dau replica sau să merg unde aveam de mers după cum construisem mizanscena fiindcă mă fura felul în care Ranevskaia prindea viață de la o zi la alta.
Am învățat de la Cerasela că a fi om bun și a avea un caracter curat nu te împiedică să joci o femeie imorală și histrionică de parcă chiar ai fi una. Am învățat de la Cerasela cum se trasează logic o schiță de personaj, fără prea multă emoție la început și cum se adaugă pe parcurs carne, sânge, lacrimi, râs, urlet, pumn. Liniștea și calmul cu care actrița acoperea fiecare problemă sau dilemă a rolului, nu aveau nimic de a face cu panica și groaza de la cabină, acolo unde mă mira și mă entuziasma să văd un comportament identic cu cel al unei studente: Cerasela era sfâșiată de rol de parcă nu jucase nimic înainte de Ranevskaia. Cerasela, te ador...
În ziua în care a trecut de la schiță la "a tura motoarele" și a făcut scena aceea memorabilă cu Trofimov, atunci am trecut cu toții la nivelul următor, atunci am început și noi să jucăm mai bine, să fim mai vii, mai vulnerabili, mai atenți. Am observat asta de parcă s-a întâmplat o magie. Atunci aș fi vrut să fiu în locul lui Cătălin Bucur să aflu cum se simte când o asemenea forță actoricească te ia prin surprindere.
Deci, Cerasela, dacă noi ți-am făcut ție jumătate din rol asta e numai pentru că tu ai pus o parte din tine și din viața ta în fiecare dintre rolurile noastre, indiferent de raporturile scenice.
La fiecare spectacol stau în spatele decorului și ascult scena aia... de fiecare dată e altfel, dar durerea e autentică. Agonia este esența, iar actrița se folosește de meșteșugul pe care îl stăpânește perfect pentru a dezvălui o paletă largă de emoții și nuanțe de parcă și-ar scoate inima și ar expune-o vie, pulsând.
"Îl iubesc! Îl iu-beeeeeeeeeeesc! ÎL IUBESC! E ca o piatră legată de gâtul meu! Mă trage cu ea la fund, dar iubesc piatra asta și NU POT să trăiesc fără ea!"
Ah... extraordinară.
O colegă minunată, o parteneră generoasă, implicată, care îți lasă lumina reflectorului fără niciun regret, care se comportă ireproșabil și care e foarte amuzantă, drăguță și deșteaptă.
Cerasela a pus în Ranevskaia farmecul și senzualitatea, apoi a inventat o nebunie proprie, originală, mai ales că Andrei Măjeri a supus-o pe această femeie care trăiește la limita vieții să se lupte și mai mult împotriva condiției sale deprimante (stă așezată într-un scaun cu rotile pe care-l manevrează ceilalți și se ridică numai când disperarea o sufocă și o condamnă la impulsul de a fugi - sau de a se ascunde?).
Cei doi colaboratori care interpretează rolul Iașa, Alex Iezdimir și Iustin Danalache, au devenit parte din grupul nostru fără greutate. Sunt doi actori incredibili, serioși, teribil de atenți și de inspirați.
Dubla distribuție este un fenomen tare interesant atunci când cei doi actori sau cele două actrițe sunt personalități total diferite.
Nu-mi imaginez alegeri mai bune decât aceștia doi.
Dacă Iașa-ul lui Iustin este un Rimbaud supărat, cu privire de șarpe și grația unei pisici, Iașa lui Iezdimir e un Bukowski revitalizat, cochet, dar fără nicio slăbiciune.
Veninul pe care îl împroașcă Iașa pe tot parcursul piesei, în viziunea măjeristică, este stilizat și glamuros și vine dintr-o tinerețe și virilitate care parcă își bat joc de neputința și impotența celorlalte personaje.
Talentul lui Iustin dezvăluie, fluidizează, el luptă cu acest contre-emploi și-l încalecă. Iezdimir dă voie ferocității sale să se arate și o domolește din construcție (ca atunci când îngenunchează supus precum un cățeluș la picioarele Liubei).
Fiind cel mai aproape de contemporaneitate personaj (îmbrăcăminte, muzica pe care o ascultă / cântă, "slay"-ul presărat ici-colo, dermatograful din jurul ochilor - Alexa Fatairy este brilianta noastră zână de la machiaj!), mă face să mă gândesc la el ca la un subiect de pus sub lupa unei analize psihologice. E crud, e răzvrătit, e parșiv și e nemilos, dar e totuși un copil. Un copil rănit. Dacă distribui un actor cu un caracter infect, personajul Iașa devine scârbos. Pentru că cei doi colegi sunt oameni de toată nădejdea, sinceri și curați, îi dau lui Iașa o lumină care îl face simpatic. Și care te lasă să vezi copilul rănit.
Cât despre Duniașa: cele două actrițe selectate nu sunt genul plăpând care stârnește milă; în viziunea lui Măjeri, Duniașa este expansivă. Poate că Duniașa ar duce o viață liniștită și fericită dacă ar trăi autentic, dar este needucată sentimental și greșește asemeni Liubei, însă a fi "mai prejos de iubire" este un lux pe care o servitoare nu și-l poate permite - plata e prea mare.
Ioanei Cojocărescu îi vine rolul foarte bine.
Pe Ramona Niculae o reîntâlnesc în scenă (a mai colaborat cu noi în cadrul spectacolului 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia). Este aceeași Ramona cu voce de catifea și ochi de pumă, dar a mai adăugat ceva. O admir pentru felul în care poate face comedie fără să fie ridicolă. Încerc să învăț și eu. Asta înseamnă curaj. În ea trăiește și romantica incurabilă, și vulpița, și servitoarea ironică, și omul care visează o viață mai bună.
Și acum... prietenii mei de care sunt iremediabil îndrăgostită...
Voi începe cu minunata mea soră, Cristiana Luca.
Dacă în Casa Bernardei Alba ea este cea mare, cea întunecată, pioasă, autoritară, deprimată, obosită, iar eu sunt mezina, promisiunea unei scăpări, pulberea de estrogen, ei bine, aici rolurile noastre s-au inversat. Iubesc această paralelă dintre noi două care ne cunoaștem atât de bine ca actrițe, care ne intuim și ne înțelegem din priviri: în lumea-de-dincolo-a-personajelor, Magdalena ei și Varia mea sunt prietene la cataramă, cum Ania ei și Adela mea sunt nedespărțite.
Cristiana este Ania! Este o bijuterie din toate punctele de vedere!
În primul rând, felul în care a îmbrăcat-o Oana Micu în toate scenele, pur și simplu mă năucește. Îi făceam fotografii la repetiții și mă tânguiam de jale că nu o expune nimeni în revista VOGUE! Dacă inventează cineva revista VOGUE - TEATRU, vă rog frumos, Cristiana Luca în costumele Aniei trebuie! să aibă o rubrică proprie.
Dar nu hainele o fac pe Cristiana, ea știe să le poarte cum altcineva nu s-ar pricepe. Fiindcă farmecul ei constă tocmai în faptul că nu este deloc interesată să fie fermecătoare. Ea este! Și atât!
Cristiana e devotată artei actorului, își face mereu treaba cu hărnicie, își respectă mereu rolurile, își salvează totdeauna personajele, le crede pe cuvânt și nu le trădează niciodată.
Te admir profund, colega mea extrem de talentată.
Ania Cristianei în viziunea măjeristică e translucidă, e vulnerabilă și sensibilă, plină de dorință, dar ascunzând un mic secret tulburător (pe care îl vor descoperi doar cei ce vin la spectacol), este acea parte din mama ei care încă mai poate fi salvată.
Candoarea Aniei nu o face să fie mai prejos de discursul lui Petia. Ea adoptă chiar un aer superior, cochet și ironic. Poate deveni aproape lucidă și crudă. Deși Trofimov declară că el este "mai presus de iubire", singura care este cu adevărat astfel este Ania. Pentru că ea nu are nevoie nici să cerceteze iubirea, nici s-o ignore, ea este iubirea! Dar vai, nu înțelege nimeni cât de ocrotită ar trebui să fie această fată.
Schimbarea sa se produce odată cu finalul actului III și se concretizează în ultimul act. Asistăm la o maturizare forțată pe care Cristiana o controlează foarte bine. Ranevskaia devine copilul lipsit de apărare ce trezește în Ania un comportament matern prematur și care dizolvă raportul sănătos dintre mamă și fiică. Copila înțelege și internalizează drama părintelui.
În ultima scenă a Aniei, ea păstrează doar o aparență a strălucirii pe care o avea la început. Discursul ei este un fir de iluzie, tristețea și-a găsit culcuș în sufletul ei. Ania înțelege, acum, adevărata față a lumii, a vieții, iar copilăria sa a luat sfârșit.
Transformările acestea sunt jucate de Cristiana cu o subtilitate pe care eu nu o pot explica decât prin cuvântul "har".
Trofimov este nimeni altul decât dragul nostru Cătălin Bucur. S-ar fi așteptat cineva? Nu știu... Dar Andrei Măjeri are o intuiție de spadă. Acum nu mai pot să îmi imaginez alt actor în rolul lui Petia. Nu pot. Cătălin a demonstrat că registrul său actoricesc este larg.
Dacă îl observi, de exemplu, în Jocuri în curtea din spate, Seaside Stories, Teatro Lucido, A douăsprezecea noapte știi deja ce-i poate pielea și pare un vârtej de energii; el e argint viu.
Acum, cu acest rol, Cătălin a mai cucerit o treaptă.
Trofimov l-a "așezat" pe Cătălin în el însuși.
Nu știi ce impresie să îți faci despre el... e un om bun, un om cu intenții murdare, e mincinos sau chiar crede în ideologia sa? O iubește pe Ania sau se iubește pe sine? E arogant fără temei, e elitist, e un impostor? De ce vorbește astfel? Chiar citește așa de mult sau face paradă cu lecturi pe care nu le-a aprofundat? Cine este Trofimov?
Cătălin îi construiește lui Petia un caracter complex, iar jocul lui este uneori rezervat și conținut, alternat de ieșirile sale de om neînțeles, iritat.
Dezvoltă o relație de tovărășie și competiție cu Ștefan Mihai (Lopahin) foarte frumoasă. Parcă asistăm la un meci de tenis în care replicile sunt mingi.
Inutil să povestesc ce coleg bun e Cătălin (mai puțin când i se trezește cheful de improvizat (ceea ce ne ajută pe toți să fim prezenți), dar oricum își ia cafteala în cabină, după spectacol).
Adevărul este că Trofimov și Lopahin susțin o fundație pentru teme care domină întregul spațiu. Niciunul nu consideră că lumea veche este o lume care funcționează, cu asta pot fi de acord. Dar fiecare vine cu ideea personală despre schimbare și viață nouă.
Îmi place cum Cătălin nu s-a lăsat ademenit de o soluție superficială prin care să-și arate dezacordul față de gândirea celorlalți. El își găsește justificările intelectuale în emoții. Un paradox. Sau nu?
"Eternul student" se dovedește astfel un Sisif prins între a-și continua existența fără a fi fericit sau a lăsa dracului pietroiul ăla, abandonând muntele.
În capătul celălalt al terenului, se află Lopahin. Surprinzătorul, teribilul, totuși inocentul Lopahin.
Adică Ștefan Mihai.
Sunt atât de familiarizată cu Ștefan, încât atunci când am început repetițiile, totul a curs... lin, cinstit, cu grijă și generozitate.
Ștefan are această calitate de a stăpâni subtilitatea jocului, finețea. Apoi stârnește o nebuloasă.
Cu alte cuvinte, devine mereu altcineva în fiecare spectacol, păstrându-se pe el însuși viu și recognoscibil.
Îmi amintesc ziua aceea când Ștefan a rostit monologul lui Lopahin, celebrul monolog. Și apoi a cântat.
Ne-a absorbit pe toți. A fost o repetiție foarte frumoasă, am început să aplaudăm cu entuziasm. Livada avea Lopahin. Ceraselei i se dăruise un Lopahin pe măsură.
Eu mă minunam și mă gândeam ce frumos a răsturnat lumea.
Ce a urmat a fost un dans amețitor între cei doi.
Am lăsat pentru încheiere paragraful despre colegul Andrei Bibire pentru un final în care îmi mărturisesc o mare, mare admirație.
Andrei este atât de organizat, de exact, de muncitor, de activ, de responsabil, de atent încât merită numai cuvinte de laudă.
El este un stâlp foarte puternic al trupei. Pare extraterestru, uneori.
A făcut din Epihodov un rol splendid, ca o cicatrice care spune o poveste uimitoare. Epihodov al lui Andrei & Andrei (actorul și regizorul) nu mai este un personaj secundar care doar stârnește râsul. El este un mecanism, o enigmă, el este tăcerea, umbra, pericolul și explozia. Transformările pe care le execută Andrei în rolul său seamănă cu transformările prin care trece decorul de la un act la altul. Epihodov este Casa Cehov, este chiar Livada, poate.
În primul act este contabilul îndrăgostit de Duniașa, în al doilea act este vulcanul care erupe, în al treilea act este beția, în al patrulea act este adaptabilitatea. Epihodov sfârșește bine, învingător.
Rămâne în casă, schimbarea îi este benefică și obține și tovărășia femeii pentru care a avut atâta răbdare.
Cred că Andrei Bibire a reușit ceva spectaculos în Livada de vișini.
De fapt... cred că datorită lui Andrei Măjeri, cu toții am reușit să jucăm bine niște partituri grele, scrise minunat de domnul Cehov.
Acest eseu a fost pentru voi, colegi! Vă prețuiesc foarte mult!
(foto: Albert Dobrin și Mihai Smeu)