Lui Andrei Șerban, îi place să-l monteze pe Icke. Ne explică de ce într-un text minunat din Caietul program accesibil, în sală, celor care știu să folosească un cod QR și pot citi pe telefon (și disponibil pe LiterNet aici).
Contează prea puțin acum cît a respectat Icke din textul lui Schnitzler (care nu e nici Sofocle, nici Schiller, nici Shakespeare...) și cît a respectat Șerban din textul lui Icke, foarte bine tradus, într-o română suculentă, de Irina Velcescu. Discutăm un spectacol. În care temele sînt cum nu se poate mai actuale și pot fi împărțite în două mari grupuri: primul cuprinde etica medicală, relația știință-religie, atotputernicia științei, legitimitatea situării omului de știință deasupra Omului, iar al doilea - antisemitismul, etichetarea oamenilor și plasarea lor în căsuțe care le atrofiază pînă la anulare individualitatea, posibilitatea și dreptul de a te autodefini (etnic, rasial, sexual) versus a te supune etichetării din partea celorlalți. Peste toate, o întrebare care scapă cumva firului principal, și anume: ce e preferabil, să mori cu adevărul tău de gît, sau să faci un compromis util ție și multor altora, abdicînd de la principii.
Teme mari, importante, generoase și care-i vin mănușă lui Andrei Șerban, adversar declarat (et pour cause) al corectitudinii politice. Întrebări cărora textul se abține, și bine face, să le dea răspunsuri tranșante; le sugerează însă spectacolul, uneori - din păcate.
În rezumat, e vorba despre o doamnă doctor care cercetează demența (și Alzheimerul), fiind aproape de rezultate care i-ar putea aduce un Nobel chiar, fondatoare și directoare a unui institut de profil. Ea pune mai presus de orice competența și angajează în institut numai medici din elita profesiei. Din întîmplare, ea e evreică (și numele, Ruth Wolff, n-o ascunde), femeie, albă - și la fel mai multe cadre medicale din institut. Coincidență să fie? Într-o zi acceptă în urgență o tînără de doar paisprezece ani care-și provocase un avort și ajunsese la spital cu o septicemie ce nu mai putea tratată. Fata e catolică. Doctorița (iertare, nu pot scrie doctora, cum nu pot nici dramaturga) îi refuză preotului trimis de părinți intrarea în rezerva fetei, consideră că e spre binele pacientei să rămână liniștită în ultimele momente de viață - doctorița e și atee, altă coincidență amară. Dar pacienta află că va muri, face o criză și moare - neabsolvită de păcate. Echipa și societatea se împart în grupuri adverse, tensiunea escaladează, se scriu petiții, intervine politicul (ministrul), se organizează emisiuni TV în care societatea își spune părerea - în răstimp, mașina doctoriței e decorată cu zvastici, pisica îi e omorîtă, geamurile casei sînt sparte cu pietre - se ajunge la anchetă administrativă, la proces, doctoriței i se ia dreptul de practică.
Despre lucrurile astea e mai ușor de scris decît de vorbit pe scenă. Ideologia, căci despre ea e vorba, e un subiect pe care se poate glosa cu folos - o și face, cu mult har, Andrei Șerban în caietul program. În scris, deci. Nu pe scenă. Sînt și teme gingașe, cum e antisemitismul (mai ales în perioada asta), sau evreitatea culturală, nelegată de religie, teme care dor, sau încă dor, și care se cer nuanțate. Or, spectacolul (textul însuși), alunecă adesea în caricatură, mai ales cînd e vorba despre "privirea celuilalt" - ceea ce, iarăși, e foarte la îndemînă, dar e soluția ieftină. De exemplu, așa mi s-a părut scena emisiunii TV. Iar cînd nu e caricatural, textul face echilibristică pe muchea tezismului.
Ce poate salva, niciodată de tot, însă, un asemenea text, în care majoritatea personajelor au puțină carne pe ele, reprezintă tipuri, ceea ce le face din start schematice, e, pe lîngă regie, jocul actorilor. O, de-ar fi fost trupa omogenă! Dar nu a fost. Și nici intențiile regizorului nu mi s-au părut de tot limpezi. Există, parcă, o indecizie între discursul ideatic și atingerea emoției autentice. Repet, dincolo de jocurile ieșirii și intrării în convenție, de întrebările adresate din cînd în cînd sălii, ce contează e jocul actorilor. Nu am înțeles, de exemplu, ce a jucat Isabela Neamțu în prima parte. Îl interpretează pe doctorul Hardiman, rivalul (bine antisemit) al lui Ruth Wolff, și pare să încerce să vorbească asemenea unui bărbat, să facă pe bărbatul. Nu e clar de ce, mai ales că și Luminița Erga interpretează un bărbat, pe doctorul Cyprian, și nu face nici un efort să ne facă să credem că ar fi altceva decît e - etalează un joc simplu, vorbește firesc. Un alt minus al distribuției pe care am văzut-o (pentru multe roluri sînt două distribuții) e interpretarea Andreei Măcelaru Șofron (ministrul, sau ministra, nici nu mai știu cum e corect), mult prea schematică. Apariții corecte au Raluca Jugănaru (PR în prima parte, reprezentantă a unei organizații anti-avort în a doua), Șerban Gomoi (un medic din "echipa adversă", catolic, în prima parte, apoi un reprezentant al unei organizații evreiești, în partea a doua, în scena emisiunii TV) și Tudor Cucu-Dumitrescu (medic rezident și, în a doua parte, propagandist WOKE, schimbare spectaculoasă de interpretare).
Foarte, foarte bun e Adrian Nicolae, mai ales în rolul medicului (evreu și el), aliat necondiționat al doctoriței umilite. O interpretare plină de forță și de naturalețe care face ca și intervențiile lui către public să fie credibile și deloc stînjenitoare. La fel de bun, dar spre caricatură (nu prea avea ce face, pentru că așa îi cere textul) în rolul moderatorului emisiunii Dă-ți cu părerea.
Foarte bun, expresiv, de asemenea, Ionuț Grama: preotul și tatăl fetei, personaje foarte diferite ca atitudine scenică, perfect diferențiate prin joc, intonație, gestualitate. Un binevenit rol de contrapunct, foarte atent construit și interpretat cu finețe face Laura Vasiliu în Charlie, fantoma sau amintirea prietenei moarte a lui Ruth, cea care care-i bîntuie în continuare mintea și inima. Charlie nu iese din registrul duios-intim, nu intră în zona politic-ideologică, e numai spirit și tandrețe.
Tot contrapunctic e personajul Cristinei Juncu: o transgender (fost băiat, actuală fată, liceană) pe care Ruth o ajută la teme și care-și povestește primele zvîcniri ale sexualității într-un limbaj foarte colorat gen. Jocul e bine dozat și personajul iese credibil și atașant.
Am lăsat-o la urmă pe Ada Navrot. Doctorița ei e o performanță de actorie. Dacă în prima parte e femeia de fier care nu cedează o fărîmă din dreptatea pe care știe că o are, un fel de monstru de dogmatism științific căreia nu-i poți opune nimic pentru că e riguroasă și precisă în tot ce face, aproape fanatizată de crezul ei în știință și în menirea ei de doctor, în partea a doua, înverșunarea și agresivitatea implicită lasă loc umanizării și autoironiei chiar care vin odată cu oboseala și mizantropia. Ada Navrot exprimă toate aceste trăiri - nu inventez, povestesc ce am văzut în jocul ei, dincolo de text. E și singura care construiește relații de joc cu partenerii (cu Laura Vasiliu și, mai ales, cu Cristina Juncu). În paranteză fie spus, jocul e astfel orientat încît adevărate relații să nu se poată stabili: se vorbește mult cu fața spre public, se enunță idei, aproape fiecare personaj mai degrabă monologhează (ca-n viață, cum bine știm). Se vede bine la Ada Navrot schimbarea personajului, a caracterului, a atitudinii - evoluție, i-aș spune, fără să fiu foarte sigur. Excelentă scena discuției lămuritoare dintre ea și preot, în final, cînd se dau cărțile pe față, o scenă în care ambii actori își dau măsura.
Spectacolul e dinamic - poate prea dinamic și prea zgomotos în prima lui parte, cînd se țipă mult și, aș zice, inutil, pentru că tensiunea se poate arăta și altfel. Ajută la dinamism percuția (live) a tînărului Luca Șofron și scenografia Irinei Moscu, cu schimbările ei rapide de decor, cu panouri care cad și se ridică peste un mobilier simplu, funcțional. Foarte bine integrată în spectacol și motivată folosirea imaginii video în scena emisiunii TV.
Cît despre costume, sînt perfect adaptate epocii, deloc stridente, identifică bine personajele (culori diferite pentru grade diferite ale medicilor, de exemplu), sînt așa cum te aștepți să fie.
Un spectacol amestecat, aș spune, cu bune și rele, cu siguranță nu un vîrf al lui Andrei Șerban. Un spectacol în care se vede o dată în plus, dacă mai era nevoie, că ideologia, oricît de corectă, de legitimă, nu e suficientă pentru teatru.
(foto: Victor Diaconu)
Doctorul de Robert Icke
adaptare liberă după Profesorul Bernhardi de Arthur Schnitzler
Traducerea: Irina Velcescu
Regia: Andrei Șerban / Regizor asociat și versiune de spectacol: Daniela Dima
Scenografia: Irina Moscu / Lighting design: Cristi Șimon
Asistența de regie: Corina Dragomir / Asistența de scenografie: Ada-Maria Zaharia
Cântecul lui Charlie compus de Cristina Juncu și interpretat de Ionuț Grama.
Distribuția (o mare parte din roluri au și distribuții alternative): Ruth Wolff: Ada Navrot; Preotul / Tatăl: Ionuț Grama; Sami: Cristina Juncu; Charlie: Laura Vasiliu; Hardiman - Isabela Neamțu; Cyprian - Luminița Erga; Copley - Adrian Nicolae; Murphy - Șerban Gomoi; Flint: Andreea Măcelaru Șofron; Rezidentul: Tudor Cucu-Dumitrescu; Roberts: Raluca Jugănaru; Percuție: Luca Șofron.
Data premierei: 11.12.2025.