De ce aleg să montez adaptări de Robert Icke - Doctorul

Când sunt întrebat de ce prefer să montez cu precădere teatru clasic, răspunsul e cam același: în primul rând îmi place să fiu "demodat " (o spun glumind), deci încerc să merg împotriva modei actuale, care tinde ori să închidă în sertar textele clasice, ori să le distorsioneze, după capricii de moment, astfel încât valoarea piesei originale e anulată.

Adevărul e că timpul, ca un fluviu, curăță balastul, tot ce nu e necesar, iar piesele care exprimă un adevăr etern, ca pietrele puternice și bine șlefuite, rămân, nu se învechesc, ci dimpotrivă, provoacă întrebări care deschid orizonturi noi, mereu vii.

Regizorul și dramaturgul britanic Robert Icke este specializat în adaptări contemporane ale unor opere clasice. Le scrie și le regizează, insistând cu mândrie că acestea merită atenție doar dacă se mențin ca piese actuale.

De câțiva ani aleg să montez producții folosind adaptările lui Icke, în același spirit în care am crezut și eu de la debutul meu în teatru (pe scena Teatrului Nottara!), că o piesă - fie nouă, fie arhicunoscută - trebuie să surprindă de fiecare dată, altfel nu are rost să fie jucată.

Am regizat trei adaptări semnate de Icke, prima fiind Oedipus (aici și aici - nota LiterNet). E piesa în care toată lumea e în derută, doar un singur personaj, Tirezias, știe ce se va întâmpla. Oedip și apropiații lui nu știu că ce declara el cu o absolută convingere, e total fals. Când Oedip spune: "Copiii, frații și surorile mele", habar nu are că, de fapt, copiii lui îi sunt frate și soră. Icke: "Când adaptez, întreb mereu ce ni se pare important. La Oedip este teroarea că s-ar putea să nu știi cine ești - că s-ar putea să nu știi nimic despre viața ta și că, dacă tragi de un fir, totul s-ar putea destramă".

În adaptarea lui Mary Stuart, el le pune din start pe cele două actrițe să arunce o monedă la începutul fiecărei reprezentații pentru a determina pe care regină o va juca fiecare. Această alegere subliniază subtil ideea principală a piesei: Elizabeth și Mary Stuart, două femei extrem de puternice și complexe, sunt de fapt două fețe ale aceleiași monede. (aici despre montarea lui Andrei Șerban - nota LiterNet)

Despre Doctorul, o adaptare după o piesă scrisă de Arthur Schnitzler la începutul secolului XX, faimosul critic britanic Michael Billington afirmă că este un "diagnostic strălucit al eticii medicale și al problemelor societale precum rasă, sexul și clasa socială". Toate argumentele sunt nuanțate și profunde. Vedem ura antisemită declarată față de Ruth (personajul principal) și satisfacția misogină de a o umili și a o aduce "cu picioarele pe pământ". Dar simultan vedem pe această femeie puternică agățându-se de o credință tiranică în știința medicală, având un dispreț arogant față de religie, refuzând să-și valideze propria umanitate cu aceeași aroganță.

După cum comenta o ziaristă întrebările piesei: "ce forme ia antisemitismul în secolul XXI, având în vedere existența Holocaustului, dar și felul în care a evoluat problema acum; stânga politică are nuanțe de neo-marxism (totul se rezumă la relații de putere), de postmodernism (limbajul creează realitatea)". Și invers, nuanțe de sadism și inchiziție ale dreptei, cea care pretinde că "nu vede problema rasei". Piesa și spectacolul nu dau răspunsuri. Dar așa cum un personaj spune direct publicului că toate încercările de a clasifică oamenii, de a-i reduce la ceva rigid și simplist, sunt sortite eșecului, e bine să luăm aminte în acest moment în care spiritele pe întreaga planetă se înfierbântă.

O jurnalistă londoneză a invitat un prieten catolic din Irlanda s-o însoțească în seara premierei cu Doctorul și e interesant că la final el a luat vehement partea doctorului, în timp ce ea a considerat negarea ritualurilor religioase de către Ruth ca fiind odioasă. În astfel de momente de confuzie în cine să avem încredere? Nu există oare și medici și oameni de știință în societate, afectați de aceleași prejudecăți ca noi toți?

Icke e atent să ofere fiecărui spectator dreptul să aleagă de partea cui este: Doctorul sau Preotul, medicină sau religia. Autorul se arată neutru. La fel cum în timpul unei dezbateri televizate Icke nu ia partea nimănui, ci ne lasă deschisă posibilitatea să fim pentru sau contra avortului, să apărăm sau să incriminăm mișcarea woke, să decidem dacă cineva e rasist sau nu, Icke rămâne obiectiv, nu ia partea nimănui recunoscând că trăim într-o lume extrem de confuză, în care definiția adevărului se află într-o ceață adâncă.

E "un momente bun să vorbim despre evrei" e o replică din piesă și este adevărat că temele expuse răsună mai puternic ca niciodată într-o perioadă în care bigotismul rasial și antisemit înflorește, iar politică identitară și de gen a devenit subiectul luptelor între extremiști de ocazie.

Cum a concluzionat acel critic: "Mesajul este clar: Chiar și în epoca noastră așa-zis iluminată, nu am terminat cu inchizițiile conduse de mediocrități însetate de putere. Și nu există o iluzie mai puternică decât cea împărtășită de cei care știu că sunt de partea bună a istoriei".

Sofocle, Schiller, Schnitzler sunt trei dintre marii dramaturgi care au supraviețuit ca pietrele de râu (Sofocle de 2.500 de ani, ceilalți doar de câteva secole).

Motivul pentru care Icke a ales să le adapteze piesele, a fost, cred, ca să înțeleagă ce au vrut acești titani să transmită și să comunice mai departe într-o formă sensibilă și inteligibilă azi, în adaptări care iluminează, ne deschid un nou orizont pentru a ne înțelege pe noi înșine în relație cu forțe și energii care ne depășesc.

"Teatrul Muribund abordează clasicii din perspectiva că undeva, cineva a descoperit și a definit cum ar trebui realizat spectacolul", scrie Peter Brook în Spațiul gol. "Teatrul viu... este întotdeauna o artă autodistructivă și este întotdeauna scrisă în vânt." Din ziua în care o producție este terminată, credea Brook, "ceva invizibil începe să moară... în teatru, fiecare formă odată născută este muritoare, fiecare formă trebuie reconcepută".

Icke e cumva și el așa-zis demodat, merge și el contra curentului actual în care ne exprimăm doar pe noi înșine și nu respectăm nimic altceva decât propriul nostru adevăr.

Întrebarea e: De ce mergem la teatru? Ca să încercăm să ne deschidem spre necunoscut, să aflăm ce vrea de fapt autorul să ne transmită? Sau ca să rămânem convinși în ce credem doar noi că trebuie spus, ca și cum lumea s-a născut odată cu noi și avem dreptul să anulăm tot ce a fost înaintea noastră.

Trăim într-o lume divizată, în care s-a șters linia care separă ordinea de haos. Dacă sunt întrebat ce mă motivează să montez adaptările lui Icke este faptul că ele mă răscolesc, fiecare altfel, mă aruncă în haosul existenței, mă surprind și mă șochează faptul că tot ce autorii vechi au consemnat la timpul lor se manifestă în alte forme azi. Nimic nu e nou, totul se repetă într-un mod periculos și da, aceste adaptări îmi produc teamă, deși în mod paradoxal, la final, îmi dau, neașteptat, speranță.

* text care apare în programul de sală la Doctorul, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Nottara din București (premiera: 11-12 decembrie 2025)