Am bătut cinematografele în lung și-n lat (am ajuns chiar și în târgul Vitan!) și n-am găsit un film mai fascinant din punct de vedere audio-vizual decât Dune: Part Two. Fiecare cadru e conceput astfel încât să te facă să uiți de decorul proxim, îndepărtat sau visat, o capodoperă a arhitecturii suple, clare și imersive, a conviețuirii organice dintre tehnologie și artă, dintre sunet și imagine, o mostră a unui tip de cinema american de mare studio care refuză să moară - acela care încă mai e produsul unei viziuni (ca să fiu clar, acest al doilea Dune e singurul Villeneuve care m-a cucerit - total).
Anora e un fel de Tangerine mai pentru circuitul mainstream: o altă farsă de cea mai bună calitate a celui mai interesant regizor american independent în viață, Sean Baker. De data aceasta, elementele transgresive sunt eliminate (cele două protagoniste trans), dar chiar și așa, e un obiect fascinant în cariera lui Baker, întrucât n-a dat niciodată indicii că și-ar putea păstra arta sa foarte personală într-un context cumințit. Tot în registrul farsei funcționează cu brio și Miséricorde al lui Alain Guiraudie - farsă sexuală care arde cumva pe maliția lui Hitchcock și a lui Chabrol, combustie din care rezultă o mare parodie a premisei criminalului dostoievskian, cu conștiința chinuită (și, în cazul de față, cu o viață sexuală scăpată de sub control).
În domeniul documentarului, la One World România a putut fi văzut Soundtrack to a Coup d'Etat. Creativ ca formă, cu un ritm de concert pop (cele 150 de minute par mai apropiate de 90), e un exemplu de cinema-rachetă care te propulsează pe asteroidul revoltei, o revoltă cât se poate de justificată și tangibilă, față de păcatele din istoria recentă a lumii occidentale, umbrind insidios aspirațiile sale actuale de corectitudine și virtute. Celălalt documentar jaw-dropping al anului 2024 este No Other Land. Jerry Seinfeld și-a povestit experiența de a fi pus pe fugă, alături de alți israelieni din Tel Aviv, de un atac cu rachete din Gaza. E de înțeles de ce, mai ales pentru un evreu, așa ceva poate fi o experiență profund spirituală. Ceea ce mă întreb dacă ce a făcut Seinfeld (și mă cam îndoiesc) este un exercițiu de empatie față de cealaltă parte a graniței, unde casele palestinienilor sunt distruse cu buldozerul de armata israeliană, în care se pot întrezări sclipiri de satisfacție fascistă. No Other Land, făcut de un colectiv israeliano-palestinian, ar putea fi un prim pas în această direcție. Ambele filme ar trebui să se regăsească pe lista nominalizaților la Oscar, pentru a pierde onorabil în fața unui documentar despre vreo sepie (surpriza a fost că No Other Land a și câștigat, după ce într-adevăr ambele au fost nominalizate).
Tot documentar, dar satiric, și amestecat și cu elemente de film-eseu, este și Tardes de soledad. Folosind mai mult pretextul violenței coridelor (mi s-a părut mie), Albert Serra face un sublim pamflet despre obsesia masculinității, dar și o probare a celei mai morbide fascinații a omului (refuz să cred că e cineva care n-o are) - a morții. Între cadrele cu taurii murind încet, după momente de agonie, se ascund scene atât de ridicole încât ai zice că au fost scenarizate: toreadorul de înaltă ținută bărbătească Andrés Roca Rey (omagiat constant de echipa sa), apucat pe la spate și săltat de un asistent, ca să încapă într-un uriaș desu strâmt pentru coridă. Un nou obiect hipnotizant și provocator de Serra.
Adamand Girl e o sublima comedie neagră despre eternul ev mediu în care se zbat castele indiene din mediul rural, cum altfel decât compresând cu picioarele jugulara femeilor... E un film de un absurd rafinat și o mare sensibilitate pentru filmările în natură, la fel ca precedentul film al lui PS Vinothraj, care a luat un premiu la TIFF în 2021 cu Pebbles.
Excelent film realist de observație socială, Crossing se apleacă nu doar cu o minte clară și simț al detaliului, ci și cu o inimă bună asupra unui mediu pe care nu aș fi bănuit că se va încumeta cineva prea curând să-l filmeze: cel al comunității trans din Istanbul. Mzia Arabuli este o revelație, având ceva ce amintește de fizicalitatea încordată și privirea tăioasă a lui Judy Dench, iar scenariul îi pune la dispoziție și o scenă chiar emoționantă de remușcare la final.
Așadar, top 10-ul meu pe 2024:
1. Dune: Part Two (r. Denis Villeneuve)
2. Anora (r. Sean Baker)
3. Miséricorde (r. Alain Guiraudie)
4. Soundtrack to a Coup d'Etat (r. Johan Grimonprez)
5. Tardes de soledad (r. Albert Serra)
6. Adamant Girl (r. P.S. Vinothraj)
7. Crossing (r. Levan Akin)
8. No Other Land (r. Yuval Abraham, Basel Adra, Hamdan Ballal, Rachel Szor)
9. Youth (Hard Times) (r. Wang Bing)
10. Toxic (r. Saule Bliuvaite)
Notă: despre ultimele două filme am scris în corespondența mea de la Locarno, în august 2024, aici.
Mențiuni:
Mond (r. Kurdwin Ayub) - shocker despre care am scris de la Locarno
Challengers (r. Luca Guadagnino) - comedie sexy, obraznică și calofilă
Straume / Flow (r. Gints Zilbalodis) - animație suprarealistă impunătoare, ce va fi lansată în 2025 și la noi
The Devil's Bath (r. Severin Fiala, Veronika Franz) - descoperire personală, folk horror funest bazat exclusiv pe angoasa vieții creștin-puritane din secolul XVIII, eliminând complet supranaturalul.
***
Întorcându-ne pe meleagurile noastre, în anul 2024, parcă în încercarea de a-și lărgi publicul țintă, cinema-ul românesc a cochetat mai timid (Anul Nou care n-a fost) sau mai dezinvolt (Unde merg elefanții) cu melodrama - în sensul său mai degrabă de kitsch, de dramă care, în misiunea de a emoționa, are iluzia unui adevăr important de filmat. N-a fost ușor să găsesc ceva interesant.Cel mai bun film românesc al anului 2024 este, probabil, Săptămâna Mare de Andrei Cohn. Într-o lume în plin elan antisemit, această ecranizare epurată de ironie și umor negru a nuvelei de Caragiale este un dark horse destul de captivant, de o cruzime hanekiană, și totuși calofil. Poate chiar un pic academic în insistența de a crea cadre picturale, cu multiple înrămări interioare și peisaje de o frumusețe melancolică. Dar conținutul e clar o provocare neîntâlnită la noi pe ecran, din 2000 încoace - în răspăr cu anti-sionismul predominant în mediul progresist-academic, nu e nici o poveste tipică despre antisemitism, complicând postura victimei. Cohn a scos un film pe cât de neașteptat de "internațional" prin tematică, pe atât de problematic ca dramatizare, un pas îndrăzneț pentru cinema-ul autohton.
Celălalt film românesc pe care l-am găsit remarcabil este documentarul Alice On & Off al Isabelei Tent. E cu siguranță un debut imperfect, care mi-a amintit de Toto și surorile lui. În prima sa jumătate, axat mai mult pe soțul vârstnic al tinerei mame narcomane pe care o urmărește, acesta crescându-i copilul în timp ce ea e plecată să muncească în economia subterană din afară, filmul nu prea oferă nimic nemaivăzut. În plus, Tent păcătuiește prin nevoia de a explica ceea ce chiar n-are nevoie de așa ceva, mai ales la final, când e clar ca apa de izvor ce film am văzut și ce forțe au împins-o pe Alice în prăpastie. Dar, odată întoarsă în România, încercând să fie mamă full time pentru băiețelul ei, documentarul adună material tot mai apăsător și mai complex din punct de vedere emoțional, inclusiv o scenă în care băiatul asistă la o ceartă între părinți. Iar Tent lucrează atât cu claritate, cât și cu eleganță, fără a senzaționaliza precaritatea vieții celor trei.