Așa că sunt mai sensibil azi la originalitate (concept care îi face pe cei ca Sarandos să fugă la dicționar), fie narativă, fie stilistică; și îmi pun întrebarea dacă îmi voi mai aminti de cele văzute peste X ani. Și ce film n-aș concepe - defel - să îl văd pe ecranul televizorului? N-aș selecta, ca primitor al coroniței cinefiliei, un film care să nu se impună văzut pe un ecran mare, călare pe tot ce înseamnă imagine și sunet.
Rezultatul acestor interogări? 2025 mă tem că nu a permis un singur câștigător, astfel încât voi recurge la un ex aequo pur și dur, pentru că, pe cât s-au străduit marile studiouri să mă țină departe de Marile Lor Spanacuri, promovându-le ad nauseam, pe atât de tare aceste două filme m-au făcut bucuros și, vorba aceea, asking for more. De la anul viitor.
Primul film care mi-a topit inima cinefilă a fost (nicio surpriză aici, că ați auzit probabil de el de peste tot), One Battle After Another. Ai nevoie de o inimă mare ca, în ziua de azi, să coci o comedie populară din ingrediente precum radicalizarea politicii și alunecarea Statelor Unite înspre fascism. Una cu personaje instantaneu clasicizate - un Di Caprio anti-chaplinian, bâjbâind și căzând într-o suită uluitoare de gaguri slapstick; un Penn care pare să-și fi îndopat personajul Sam, cel înapoiat mintal, cu o porție de white supremacy, ieșind un hibrid pe cât de odios, pe atât de ridicol; un Del Toro cu calmul lui Cary Grant și prezența fizică a lui John Wayne. Și o urmărire cu mașini parcă desprinsă din Jaws, cu un bolid avansând în oglinda retrovizoare precum o înotătoare dorsală de rechin pe creasta unor valuri de beton. Un film antrenant și lejer pentru vremuri apăsătoare, cu un viitor incert. (Apropo, filmul lui PTA este un rar exemplu de cinema de mare studio, chiar Warner, făcut pentru prestigiu și conceput în minte cu un randament pe termen lung; câte studiouri americane mai fac asta și, dacă Netflix va rămâne "câștigătorul" licitației, va permite cheltuieli de distribuție și promovare în săli de cinema pentru acest gen de filme?)
Al doilea film e cum nu s-ar putea mai diferit de colosul bugetar al lui Paul Thomas Anderson. Și exact asta e și ideea! E un film ieftinuț, independent, cu actori neprofesioniști, care te forțează să urmărești un grup de freaks (ca în filmul lui Tod Browning, imprimat pe un tricou) porniți într-o călătorie care sfidează narațiunea clasică. Am reacționat și eu cu iritare, ca mulți alții, la controversa recentă asupra spoiler-elor din cronici. Pentru că orice cinefil serios știe că cronicile se citesc după vizionare, nu înainte. Iar dacă o citești înainte, știi că nu poți analiza serios un film fără să "intri pe concret" în poveste, în imagini, iar dacă n-ai chef de asta, te poți uita la trailer, la voturile de la IMDb sau Cinemagia etc. La majoritatea filmelor, consum critica după film, deși, firește, mai ajung la mine una-două despre el, prin găurile din pereți. Îmi place să fiu surprins. Despre filmul lui Oliver Laxe, Sirāt, știam că e un trippy Mad Max pe ciuperci. Dar nu știam că are și sânge din venele lui Salaire de la peur și, mai ales, nu știam că e și un shocker. Să pui niște marginalizați să se afunde metafizic în inima deșertului pe un fundal militar-apocaliptic poate fi kitsch. Chiar și acceptând că asta este filmul lui Laxe (eu prefer să-l văd ca pe un produs idiosincratic de autor), ce faci dacă kitsch-ul e atât de imersiv-cinematografic la toate nivelurile? Eu, recunosc, nu i-am putut rezista.
Inițial, mă gândeam să scriu despre filmele din topul meu pe 2025 în ordine dar, pe măsură ce avansam, m-am trezit simțindu-mă ca un detectiv cu ochii într-un panou, pe care stau înfipți suspecții săi principali, să vadă cum se leagă ițele. Dacă filmele sunt produse ale vremurilor lor, atunci n-ar trebui să ne mire că tema cea mai frecventă a selecției mele este un spectru al fascismului, mai explicit sau mai ascuns. Filmul lui PTA intră clar în prima categorie, în timp ce Sirāt e un produs mai greu de descifrat - deși nu are un "mesaj" clar, însuși regizorul său l-a descris ca fiind cel mai "radical" și mai "politic" film al său, încă din faza de pre-producție. Dacă Freaks era un film politic, așa este și road movie-ul deșertic al lui Laxe. Cum spunea teoreticiana de film Eugenie Brinkema, dacă filmul lui Browning este unul de groază, "asta nu e din cauză că Cleo este mutilată și Hercule ucis - nu, Freaks este un film de groază pentru că privirea în sine [n.m. a camerei, implicit a regizorului, devenind astfel și a spectatorului] este oripilantă". Or, actul de a privi, de a decupa din realitate ce trebuie sau merită observat și arătat, este un act cât se poate de politic. Iar marginalizații cu diformități fizice din Freaks și din Sirāt sunt mai mereu excluși, până la urmă, din reminiscențe ideologice fasciste, nu?
În The President's Cake, cultul adorației lui Saddam Hussein e dus în abisul ridicolului - unul din cele mai vii și mai texturate filme neo-realiste inspirate din istoria recentă. Duse sunt tușele ușoare ale lui Abbas Kiarostami din filme precum Where Is the Friend's House, irakianul Hasan Hadi merge pe grunz rossellinian, poate uneori prea dur (vezi ocolul de la cinematograf), dar cu siguranță merită însoțit în călătoria prin acest mediu nemaifilmat până acum: zonele mlăștinoase mesopotamiene, a căror frumusețe naturală contrastează brutal cu ruina orașelor din zonă (locația cea mai probabilă pentru filmare - Basra).
Fascismul din Fiume o morte! (prezentat la One World România) e atât de sinistru, încât singura cale de a-l face vizionabil este detașarea amuzată a prezentului, deoarece e o distanță de un secol între invazia Rijekăi de soldații lui D'Annunzio și reconstituirea parodică făcută de Igor Bezinovic cu locuitori ai orașului (pe care îi provoacă retoric, îi asmute între ei în scene de luptă, ba pe unul chiar îl convinge să pozeze nud). Și totuși, acuratețea detaliului istoric lasă la final un gust foarte acru.
De o parte și de cealaltă a frontului ruso-ucrainean. Despre 2000 Meters to Andriivka este documentarul cel mai fascinant al ultimilor ani. În primul rând, pentru scopul său de bază, de a documenta confruntarea armată modernă, cu drone, sateliți și calculatoare, fără ca asta să reducă prea mult numărul cadavrelor pe câmpul de luptă. Pe urmă, te provoacă să faci o inevitabilă comparație cu felul în care cunoști războiul din filme de ficțiune (aici arată și mai nespectaculos, și mai cumplit în același timp), ți-l imaginezi din știri sau, habar n-am, la care poate chiar fantazezi dacă ai ceva aspirații eroice. Mai e fascinant și pus în relație cu alte documentare precum They Shall Not Grow Old al lui Peter Jackson (cel cu inelele, da), pentru că acolo băieții aceia mărturisesc că fuseseră momiți pe front cu promisiuni de glorie, dar ceea ce au găsit a fost același lucru pe care îl filmează Mstyslav Chernov: moarte. De cealaltă parte, Rusia văzută de un ucrainean: în Two Prosecutors, Serghei Loznița se dovedește un maestru kafkian-hitchcockian al unei stări de perpetuă amenințare, ca o entitate invizibilă, dar nu mai puțin letală care veghează asupra oricărei tentative de a zgândări tentaculele caracatiței. Sună familiar? Vă asigur că îl inclusesem printre filmele anului de când l-am văzut în octombrie 2025 la Les Films de Cannes. Este și un film frumos regizat, cu cadre simple și precise.
O anumită formă de fascism (poate, de post-fascism) există și în hipnotic-intimistul film al Maschei Schilinski In die Sonne schauen / Sound of Falling - pornind de la Primul Război Mondial până în zilele noastre, e o cronică pe de o parte a sordidității burgheze, capabile de atrocități greu de bănuit, pe de altă parte a ennui-ului feminin ce se prelinge în timp, sub o asemenea povară, până devine mai puțin legat de genealogie și mai mult metafizic. Un film poetic greu de uitat, cu rădăcini atât în Tarkovski, cât și în Jonas Mekas.
Încă și mai voalat este fascismul din Weapons, surprinzătorul horror al lui Zach Cregger. Nu o să mă leg de structura sa episodică, solidă ca o fortăreață, sau de creepiness-ul făcut cu mână de maestru. Cei ce spuneau că filmul are o poveste "goală de sens" probabil erau fumați. Băieți și fete de la stânga, dincolo de faptul că există și filme de Hitchcock fără vreun "sens", aici chiar nu e cazul - este, oarecum în tradiția creată de Jordan Peele, un obiect ambiguu plin de trimiteri sinistre, către extrema dreaptă, către crimele de război ale SUA (ex. în Vietnam, vezi postura în alergare a celor "posedați"), către un rău suburban inexplicabil. Și în fond, e o poveste despre (spoiler!) o ființă care spală mințile și zombifică o întreagă comunitate...
To a Land Unknown, câștigătorul Trofeului Transilvania la TIFF 2025, e un remake frust și mai actual ca oricând după Midnight Cowboy. Deși melodramatismul său nu e la fel de asumat ca la Schlesinger, are portrete, dialoguri, acțiune construite cu simțuri neorealiste rafinate. Iar lui Mastermind, i-aș dedica cu mare plăcere o cronică întreagă dacă aș avea mai mult timp. Este cel mai amuzant și mai deconstructiv film al lui Kelly Reichardt, regizoare care, într-o lume mai bună, ar fi femeia anului de fiecare dată când mai scoate câte ceva pe ecran! Pe măsură ce devine din ce în ce mai cringe coborârea în abject a "geniului" din titlu, îți dai seama că Reichardt n-a mai fost niciodată atât de crudă cu personajele sale, dar iat-o făcând un statement oarecum asincron cu vremurile, despre entitlement-ul toxic care vine, totuși, dintr-o zonă rebelă, anti-conservatoare.
***
De câțiva ani încoace, de când am observat (eu, personal) dogmatizarea criticii de film de pretutindeni (devenind preponderent de stânga), ceea ce n-avea cum altfel decât să-i erodeze capacitatea de a convinge, mă gândesc mai mult ca oricând la Alex. Leo Șerban, un formalist cu o poziționare politică ambiguă, uneori provocatoare. Iar Leo avea obiceiul să facă nominalizări pentru "premii speciale". Așa că, în amintirea lui cât se poate de vie, aș dori să acord niște premii de-ale mele.Divertismentul anului: Final Destination: Bloodlines (r. Zach Lipovsky / Adam B. Stein)
Divertismentul intelectual al anului: Dracula (r. Radu Jude)
Dezamăgirea majoră a anului: Yek tasadef sadeh / It Was Just an Accident (r. Jafar Panahi) - după câteva excelente filme cu elemente de farsă, mă tem că Panahi nu prea știe cum să fie serios. Eșuează în discuții sforăitoare despre răspunsul la violență prin violență, diferența morală dintre torționar și victimă etc. Intriga pornește de la o coincidență mare cât casa și evoluează artificial, acumulând o serie de neverosimilități.
Revelația anului: Primele filme ale lui Jafar Panahi (exceptând White Balloon, pe care îl văzusem acum câțiva ani, deci The Mirror, The Circle, Crimson Gold și Offside). Poate voi găsi timpul să scriu un articol mai amplu despre aceste pasionante cronici ale haosului din Teheran.
Horror-ul independent al anului: El llanto (r. Pedro Martín-Calero) - un diptic cu un mozaic de referințe și inspirații horror, regizat de un debutant talentat; ah, și înfricoșător ca naiba!
Grudge-ul lepădat al anului: Radu Jude (grație lui Dracula și, mai ales, lui Kontinental '25)