Jurnal de TIFF, a la Cluj (3)

Atmosfera de festival se încinge. Vin tot mai mulţi invitaţi, cinefili. Se apropie ziua de 29 mai cînd încep manifestările legate de filmul românesc. Sergiu Nicolaescu a anunţat că vine, Decebal Mitulescu, preşedintele CNC la fel. Să sperăm că discuţiile care se vor paşnice nu vor degenera într-un "Celebrity Death Match".

Ieri a tras o răpăială şi, ieşind de la Spider-ul lui Cronenberg, mestecînd un sandviş ud şi gonind pe jos spre casă (autobuzele veneau rar), mă întrebam cu ce am greşit şi dacă asta e o intervenţie divină. Căci a fost o Intervenţie divină ieri, duminică, operată de Elia Suleiman în sufletul conflictului israeliano-palestinian, cu nişte scheciuri pe linia lui Kaurismaki, acelaşi umor sec, dar în ciuda acestui umor, de un tragism destul de apăsat. Căci n-am văzut oameni murind, dar am văzut vecini care nu-şi vorbesc, dar care se şicanează, arabi care dau muzica tare în maşină (gradul de relevanţă al amănuntelor reale), palestinieni, un el şi o ea, care trăiesc unul în Ramalah, celălalt în Ierusalim, şi care se întîlnesc la graniţă. Reluînd şi reluînd aceleaşi scheciuri doar pe alocuri modificate, Suleiman face cumva punctul din urmă acului, reia şi adaugă conştient fiind de funcţia repetiţiei care poate atît de bine să dea măsură idiosincraziei.

Tot ieri, idiosincrazie dar mai mult schizofrenie şi complex oedipian la Spider de David Cronenberg, unde un băiat îşi ucide mama, de mic o venera şi era gelos pe tata, şi după ce construieşte un complicat sistem de aţe prin casa, trage de ele, dă drumul la gaz şi cea care cade în plasă e chiar mama. Cronenberg te impresionează prin felul în care te trece dintr-o realitate în alta, Spider matur e martor la tot ce se întîmplă cu Spiderul cel mic, dar e ca un regizor care priveşte din culise la spectacolul pe care l-a creat, şi noi nu aflăm asta clar decît spre sfîrşit, cînd ni se arată că femeia vulgară pe care tatăl o aduce în casă este chiar mama (cele două personaje sunt interpretate de aceeaşi Miranda Richardson). Pentru a se proteja de cruda realitate a faptului că şi-a ucis mama, Spider îşi ţese o realitate confortabilă, în care nu el şi-a ucis mama, ci tatăl lui. Dar pînza îl prinde în realitatea ei iluzorie, şi aceasta e povestea pe care el e obligat să o traverseze pe pînza ecranului, pedeapsa fiind aceea de a rememora totul în datele reale. Cronenberg ne invită să ne gîndim la funcţia cinematografului de a spune, de a crea, de a ascunde adevărul - însă nu dă impresia că ar şi dori ca noi să conştientizăm asta, să verbalizam. Spider e un film subtil, în care pînza e destul de fină.

Cu Albinele sălbatice, cehul Bohdan Slama face un bun debut, recompensat, printre altele cu Tigrul suprem la Rotterdam, în anul în care În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gurăde Sinişa Dragin lua premiul secund. Deşi are un scenariu nu tocmai bine ţinut în mînă, filmul are cîteva momente frumoase, în care reuşeşti să adulmeci frumuseţea şi tristeţea vieţii în ce are ea mai esenţial. Dar, repet, filmul pierde din cauza unor defecţiuni de scriitură, care dau importanţă unor lucruri minore.

Am ieşit ieri cu stomacul întors de la În propria-mi piele de Marina De Van. Autoarea a lucrat cu Francois Ozon şi acesta e debutul ei în lungmetraj. Eu zic că Francois Ozon era o recomandare suficientă şi că nu era nevoie să apeleze la un cîrlig de marketing atît de indigest cum e oroarea. Că Marina de Van ţine să şocheze arătîndu-ne-o pe eroina ei brusc obsedată de propriul corp după un accident pînă la a se tăia, suge, mînca, şamd, sună mai degrabă ca un truism. Însă am tot încercat să găsesc vreo explicaţie psihologică, dramaturgică rezonabilă, şi deşi mă ştiu ca rezistentă, nu am putut privi trei sferturi de film fără să nu mă fîţîi în scaun. Mult mai "drăguţă" a fost oroarea din Ape tulburi.

De un sfert de oră am ieşit de la Scurtă întîlnire (nici o legătură cu filmul lui David Lean), în original Breve traversee, film semnat Catherine Breillat, care mi s-a părut foarte puţin argumentat (nici nu se compară cu SeX Is Comedy al aceleiaşi). Atît de franţuzesc în ambiţia de a arunca în discuţii grele o femeie care tocmai şi-a lăsat soţul şi un puşti de l8 ani, mizînd pe unitatea de timp, loc şi acţiune, filmul m-a obosit după 25 de minute, cînd felul în care eroina bea elegant coniac şi spunea "toţi sînteţi la fel", "poate că nu voi sînteţi de vină, noi suntem complicate" mi s-a părut cam mult. Încerc să nu mă lansez în consideraţii răutăcioase la adresa filmelor făcute de femei, deşi dacă e acuma să aleg între cele două de mai sus, aş prefera sîngele incontinent discuţiilor artificiale despre viaţă.