Chaplin: The Spirit of the Tramp
Charlie Chaplin și Michael Chaplin. Tatăl și fiul. Una din întâlnirile lor târzii, evocate de fiul care mărturisește că n-au fost prea apropiați niciodată. S-au reîntâlnit după ani de înstrăinare. Tatăl, într-un final, sparge tăcerea: "Știi, sora ta a ajuns o mare actriță..." Fiul: "Da, știu că sora mea este o mare actriță..." Fiul (ajuns la 80 de ani) în fața camerei de filmat, reproducând vorbele tatălui (dojană? constatare? anticipare?): "De fapt, tu ești un mistic..." Secvența de final: "misticul" participă la ceremonia închinată unei sfinte (catolice) de etnie romă. Întregul film asta explorează: rădăcinile rome ale lui Chaplin. Prilej (rarisim) să îl vedem pe marele ecran și pe "incorectul" Emir Kusturica. Apoi pe Johnny Depp, Geraldine Chaplin. Un tribut de suflet adus unui vizionar îngrozit de "timpurile noi" de care a știut să și râdă (amar), încheiat cu vorbele fiului: "Aș fi vrut ca el să fi fost un tată mai bun pentru mine, ca eu să fi fost un fiu mai bun pentru el..."
Pociągi / Trenuri
Filmul documentar de montaj scris și regizat de Maciej Drygas în 2024 e o expandare audio-vizuală a însemnării kafkiene din motto despre cantitatea enormă de speranță care "este, dar nu pentru noi". Nu are dialoguri, însă are un sound design cu totul răscolitor, care te bântuie. Bineînțeles că m-am gândit la secvențele cu drezina din Stalker / Călăuza, la sound designul de acolo al lui Artemiev. M-am gândit și la tancurile abandonate din Zonă, la crucile și avioanele înfipte în sol din Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, la marșul nesfârșit al soldaților prin apa acelui râu din secvențele de arhivă din Zerkalo / Oglinda, la atacul tătarilor din Andrei Rubliov. E chestie de accente, de privire. Pentru că se poate ca un montaj despre "istoria omenirii" sau "portretul colectiv al omenirii" din secolul XX să arate cruzimea și umilințele în cele mai mici detalii, ca în cazul montajului realizat de Jean-Luc Godard la începutul secolului XXI. După cum se poate să arate și ca filmografia lui Tarkovski ori ca filmul lui Abuladze, Pokaianie / Căința, cu acea întrebare retorică din final: "Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?".
Trenuri care pleacă și vin. Trenuri în plin proces de fabricație. Trenuri care transportă mici burghezi, soldați, prizonieri în vagoane de marfă ori pentru vite. Bărbați încorporați arbitrar și transformați în carne de tun. Chipuri îngândurate, siluete vizibil traumatizate. Familii reunite pe peronul gării, după război. Drezine și trenuri ce transportă bombe de la o fabrică de armament (unde muncesc și femei). Trenuri bombardate. Orașe bombardate. Soldați schilodiți. Prizonieri ce putrezesc în vagoane de marfă. Ofițeri care se întrețin cu gustări apetisante și voie bună.
Spre final, linii de tren care, iar și iar, se întretaie. La o încrucișare de linii, locomotiva unde se află camera o ia (de ce nu mă mir?) către stânga. Spre dreapta o luase, pe la mijlocul secolului XIX, Dostoievski, atunci când a descris "casa morților", "subterana", "demonii". Dar scrierile lui, asemenea filmelor lui Tarkovski, sunt personale. Cum personală e și nădejdea. Montajul lui Drygas e "observațional" și "impersonal", sub semnul disperării din Procesul aceluiași Kafka. Pentru că descoperim prea puține semne de omenitate, astfel că ecoul ultimei replici a domnului K (mort "ca un câine") din angoasanta scriere kafkiană, e inevitabil.
La urmă de tot, fiindcă cea mai mare eroare e să crezi că ai văzut un film despre ieri sau alaltăieri sau chiar despre secolul trecut, îți vine să zici "Doamne ferește!" sau, mai bine, "Doamne ajută!". Sau, și mai bine: Slavă Domnului pentru toate!
Bird
Bineînțeles că totul s-a spus deja, totul s-a arătat, și nu doar o dată. Și totuși, pentru că - atunci când se caută pe sine - fiecare om e altfel, fiecare artist e altfel, un film ca Bird pare și el altceva, chiar dacă te duce cu gândul și la Buñuel (Los olvidados, de exemplu), Pasolini (Accattone), Kurosawa (Dodeskaden), Tarkovski (Zerkalo / Oglinda) sau Kubrick (A Clockwork Orange / Portocala mecanică). Toate din aceeași familie a "mizerabililor" sau a incipientelor forme de "gașcă" sau a copiilor fără copilărie, cu tandre și rare momente de comunicare, ivite parcă din senin. Cu clipe în care viața chiar pare frumoasă pentru că știi s-o privești, s-o contempli, să-i afli grăuntele de infinire în ceea ce pare distructiv și efemer. Civilizația pare apusă, tihna unui cămin e și ea înlocuită de zgomotele zilei, graiul omenesc altădată deschis spre profunzimi a fost înlocuit și el de slang, de vorba răstită ce trimite la banalul unei existențe exclusiv biologice. Și totuși, ca un rest a cărui ivire e imposibil de explicat (pentru că depășește nevoile practice ale zilei), poezia continuă să existe chiar dacă nimeni nu-i spune pe nume. Dar oare nu aceasta e însăși menirea poeziei: să se ascundă mereu, să nu se lase ușor cucerită, să cucerească și să împlinească ea sufletul omului deznădăjduit, prin mesagerul ei care, în filmul Andreei Arnold se numește Bird?...
Alice in den Städten / Alice în orașe
Filmul lui Wim Wenders din 1974, proiectat în cadrul unui focus dedicat regizorului german, este un studiu tandru asupra alienării. "A vorbi cu tine însuți înseamnă mai mult să asculți decât să vorbești" spune scriitorul-fotograf în căutare de "subiect". Îl găsește în persoana micuței Alice, în vârstă de 9 ani, pe care o întâlnește la aeroportul din New York și de care va avea grijă câteva zile în... Olanda (până când mama fetiței va veni după ea să o ducă acasă). O singurătate, două singurătăți. Spargerea televizorului din camera de motel e, cumva, un gest de neînțeles pentru spectatorul român care a apucat cele câteva ore de emisie ale Televiziunii Române (programul 1 și programul 2) în care - până pe la mijlocul anilor '80 - încă mai găseai divertisment de calitate și chiar câteva filme de referință. "Partea proastă cu imaginile TV nu e că orice program e întrerupt de reclame, ci că totul devine reclamă la televiziune... Fiecare imagine vrea ceva de la tine, nu te lasă în pace."
"M-am înstrăinat de mine însumi" e replica prin care acest plimbăreț în vârstă de 31 de ani se caracterizează cel mai bine. "Nici eu nu știu cum să trăiesc" îi răspunde o amică intimă care însă pune punct relației lor. Metropola nu ajută nici ea la cunoașterea de sine: "Aici, când ajungi la intersecție e ca și cum ai ieși din pădure și ai intra într-un luminiș". În avionul care-i duce spre Europa, scriitorul-fotograf joacă spânzurătoarea cu Alice. La urmă îi dezvăluie cuvântul la care s-a gândit: vis. "Nu se pune!", îi răspunde fetița. "Contează doar cuvintele ce exprimă ceva ce există cu adevărat." Dar pentru el visul e mai real ca lumea asta înnebunitoare, în care ești asaltat de imagini care nu-ți dau pace. Încearcă s-o facă mai suportabilă, mai reală, săvârșind povestea despre Alice. Alice in den Städten / Alice în orașe este și el tot o încercare de "supraviețuire". Chiar așa: cât de greu ajunge pe ecran un film cu un personaj care știe cum să (și pentru cine) să trăiască. Un film despre viețuire, nu despre "supraviețuire".