Autodistrugere sau speranță? - Apocalipse însorite, program de scurtmetraje la Ceau, Cinema!, 2026

În ediția 2026 a Ceau, Cinema!, programul Apocalipse însorite curatoriat de Xandra Popescu reunește trei scurtmetraje: Erogenesis (2025), de Xandra Popescu, La herida luminosa (2022), de Christian Avilés, și Il faut regarder le feu ou brûler dedans (2022), de Caroline Poggi și Jonathan Vinel, într-un dialog despre imaginarul apocalipsei și orizonturile de posibilitate pe care acesta le activează. Departe de a reprezenta apocalipsa ca pe un prag ireversibil, cele trei filme deschid piste în care sfârșitul devine un spațiu de negociere între autodistrugere și speranță, între colaps și posibilitatea unor noi forme de existență.

Filmele converg în jurul unor elemente primordiale: focul, lumina soarelui și reproducerea. Acestea nu sunt tratate ca simple simboluri, ci ca forțe fundamentale, investigate în întreaga lor ambivalență. Fiecare poartă simultan promisiunea vieții și potențialul distrugerii, suspendând opozițiile convenționale dintre benefic și nociv. În aceste ecosisteme speculative, contrariile coexistă, iar sfârșitul și începutul, erosul și extincția, protecția și autodistrugerea încetează să mai funcționeze într-o logică strict binară, ci se lasă în voia unui dans al distanței și al atingerii reciproce.

Detaliile evenimentului din 17 iulie 2026, la Cinema Studio din Timișoara, cu intrare gratuită, sunt disponibile aici.

Erogenesis (2025)

Un dezastru misterios lovește omenirea și o aduce într-un punct de impas. Posibilitatea perpetuării speciei ajunge să fie responsabilitatea unui grup restrâns de cercetătoare. Recurent revine întrebarea etico-pragmatică privind destinul tehnologiei inventate de ele: un uter artificial, unica posibilitate de a perpetua rasa umană. Întrebarea rămâne însă suspendată, cercetătoarele lovindu-se constant de alte imediatități, precum dezvoltarea unor noi forme de autosatisfacție.

În acest viitor post-reproductiv, în care sexualitatea își pierde funcția biologică și dobândește una exploratorie, plăcerea este cercetată și restructurează prioritățile sociale, iar responsabilitatea colectivă și libertatea individuală sunt aduse într-un punct de tensiune aproape antimagnetic. Existența unui uter artificial nu aduce în discuție doar posibilitatea unei salvări tehnologice, ci și controlul politic asupra existenței umane și asupra principiilor reproducerii. Probabilitatea extincției nu periclitează calmul și cadența plăcerii; totul rămâne suspendat într-un spectru al reinventării sau al unei dispariții bine întâmpinate.


La herida luminosa (2022)

Un grup de adolescenți britanici călătorește în Insulele Baleare pentru a se lăsa atins de razele soarelui, într-o căutare care depășește cu mult un simplu gest turistic. Juxtapus unui Liverpool gri și șters, spațiul însorit al Spaniei transformă soarele în mai mult decât un element vital, într-o "sursă a fericirii", devenită chiar obiect de pelerinaj. Scopul acestei călătorii tinde către o imersivitate extinsă, în care însuși corpul uman devine suprafață de înmagazinare: recipient și purtător al luminii.

Nu doar mințile personajelor gravitează în jurul acestei nevoi; întreaga narațiune este străbătută de contracții senzoriale, iar mizanscena este, la rândul ei, penetrată de reflexii luminoase și sclipiri, acompaniate de un design sonor care amplifică intimitatea senzorială și transformă experiența într-una aproape tactilă. Principiul constructiv al filmului se sprijină pe promisiunea unui spațiu al libertății, unde indulgența față de propria dorință face ca autodistrugerea să devină consecința unei nevoi împinse până la limită.


Il faut regarder le feu ou brûler dedans (2022)

Spațiul corsican este privit ca un câmp de potențialități, unul proiectat din perspectiva unui viitor latent, din care prezentul este treptat eradicat, iar o nouă ordine începe să fie construită printr-o practică purificatoare. Un oraș aflat în colaps este reimaginat prin prisma unei femei care trăiește retrasă, observă și acționează exclusiv după propriile principii. Ea incendiază sistematic câmpuri, mașini și șantiere, într-un gest care depășește impulsul distructiv și capătă dimensiunea unui ritual. Între ficțiune și imagini documentare ale incendiilor reale, filmul explorează natura paradoxală a unui element capabil să distrugă și să regenereze deopotrivă.

Focul există aproape ca un personaj cu o conștiință proprie, o prezență cathartică ce o însoțește în această misiune. Se conturează astfel un microcosmos în care peisajul apocaliptic devine cadrul unei noi posibilități, iar această formă radicală de protest apare ca fiind necesară într-o lume ce nu mai poate fi recalibrată prin alte mijloace. Imaginea în care flăcările cuprind corpul adormit al femeii reamintește de impulsul distructiv care devine însăși condiția posibilă a vindecării.