Walt (Jesse Eisenberg) are 16 ani. Fratele său, Frank (Owen Kline), are 12 ani. Locuiesc în Brooklyn împreună cu părinţii lor Bernard (Jeff Daniels) şi Joan (Laura Linney). Pînă într-o zi - din 1986 - cînd părinţii îi convoacă la o şedinţă de familie ca să le aducă la cunoştinţă destrămarea familiei. Dar - adaugă ei pe acelaşi ton raţional - Walt şi Frank nu trebuie să se teamă: se vor vedea la fel de des şi cu mama, şi cu tata - aceştia şi-au împărţit zilele săptămînii în mod egal. "Cum în mod egal, cînd sînt şapte?", întreabă Walt. Părinţii se grăbesc să explice - să le arate copiilor că stăpînesc la perfecţie aritmetica vieţii lor viitoare. La care copiii presează - "Şi cum aţi împărţit motanul?" -, intuind corect, dincolo de aparenţele de raţionalitate şi control, ceva înspăimîntător de defect şi de varză. Mai tîrziu, Frank e trezit din somn de mama sa. Aceasta a venit să-şi ascundă cărţile sub patul lui, căci - îi explică ea - Bernard e în stare să pretindă că sînt ale lui. Din momentul acela, ştii că Walt şi Frank au o mare problemă: părinţii lor, pe lîngă faptul că divorţează, mai sînt şi intelectuali. Mai rău decît atît, scriitori.
La un moment dat îl auzim pe Walt flituind un roman de Scott Fitzgerald pe acelaşi ton şi în aceiaşi termeni pe care i-a folosit şi tatăl său, mai devreme, ca să flituiască un roman de Dickens, şi înţelegem că uşurinţa paternă de a da verdicte, de a eticheta lucrurile şi oamenii, e un ideal pentru el - un model de dominare a lumii pe care, la 16 ani, n-o cunoaşte. Şi atunci începem să ne temem de influenţa lui Bernard asupra lui, mai ales că mai vedem un lucru: Bernard îşi foloseşte spiritul critic în acelaşi scop - pentru senzaţia de putere, de superioritate (unora dintre noi ni se poate întîmpla să recunoaştem în el, fără plăcere, ceva din noi înşine - sau ceva din ce-am putea deveni). Nu ne putem vedea citind cărămizile lui Bernard; ni le imaginăm (şi uşurinţa cu care ni le imaginăm e cel mai bun indicator al calităţii excepţionale a interpretării lui Daniels) greoaie, serioase la modul mofluz - lui Bernard îi lipseşte ceva, o luminiţă în ochi. De altfel, ultimul lui roman nu e acceptat nicăieri - asta în timp ce primul roman al fostei soţii e în curs de apariţie la o mare editură. Dar încă e un zeu în ochii lui Walt, care nu-şi iartă mama pentru că i-a fost infidelă şi care vrea atît de tare să se conformeze criteriilor lui - de excelenţă artistică, de alegere a femeilor -, încît nu e în stare să se simtă bine cu prietena lui (o blondă blîndă, la fel de stingherită ca el) şi, cu ocazia unei serbări şcolare, ajunge să prezinte un cîntec de Pink Floyd drept o creaţie proprie.
În schimb, aceste criterii sînt respinse de Frank, care vrea să se facă tenisman profesionist - dar nu ca Borg, ci ca Ivan de la clubul local. Atunci cînd tatăl său îi spune că Ivan e un filistin, Frank îi cere definiţia, meditează puţin la ea ("o persoană căreia nu-i pasă de cărţile şi de filmele interesante") şi apoi se declară filistin. Revolta lui împotriva tatălui are şi o componentă de desfrîu, ca un ecou grotesc al revoltei mamei: la 12 ani, devine un băutor, un campion al înjurăturii şi un fel de Bin Laden al masturbării, care lasă indicii ale activităţii lui antisociale în toată şcoala. Surprinzător, relaţia fraţilor nu are de suferit; instinctiv, se ţin bine unul de altul şi în film nu există ceva mai frumos decît momentul în care aranjamentul echitabil (ireproşabil din punct de vedere aritmetic) al părinţilor e cît pe-aci să-şi piardă şi ultimele aparenţe de raţionalitate şi eficienţă (Bernard ajunge să ameninţe că-i va lua definitiv pe băieţi de lîngă mama lor) şi fraţii se aliază ca să-l salveze de la falimentul total: e rîndul tău să-l iei pe tata, e rîndul meu s-o iau pe mama, poftim şi motanul.
The Squid and the Whale e o comedie despre supravieţuire realizată fără emfază, practic fără tramă, din mici detalii care arată ca şi cum n-ar fi putut fi inventate dacă n-ar fi fost mai întîi trăite. Viziunea (şi memoria) autorului Noah Baumbach e neiertătoare (în sensul că nimic nu pare să fi rămas pe dinafară) şi în acelaşi timp senină. Pînă la un punct, el pare să subscrie la ideea poetului Philip Larkin (enunţată de acesta ca o lege a firii: "They fuck you up, your mum and dad / They may not want to, but they do") că părinţii nu pot să facă nimic pentru a nu-şi nenoroci copiii: ca să-ţi fereşti copiii de rău, ar trebui să-i fereşti inclusiv de tine; orice e în neregulă cu tine se poate răsfrînge asupra lor, şi întotdeauna e ceva în neregulă cu tine. Dar Baumbach n-ar subscrie la soluţia disperată a lui Larkin: "Get out as early as you can, / And don't have any kids yourself." Pentru el, nu e nici un blestem la mijloc; e, pur şi simplu, ceva prin care trebuie să treci - unul dintre lucrurile care te formează. Cum este şi imaginea tatălui tău adresîndu-i-se mamei tale cu cuvîntul "dégueulasse" în timp ce e scos pe targă (nimic grav) din curtea ei. Cum Joan e nedumerită, Bernard îi dă şi sursa: muribundul Belmondo către "fatala" Jean Seberg în À bout de souffle. Adică dragoste.