Povesteam săptămânile trecute de căldură mare, filme puţine, dar nu văzusem încă The Squid and the Whale. Analogia cu câinele şi pisica (titlul românesc), mi se pare puţin deplasată, fiind vorba de o sepie (calamar, am aflat, se numeşte doar când e gătită) şi o balenă, încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, aflate pe un perete la muzeul de ştiinţele naturii de la New York.
Nu, nu e un desen animat, ci o metaforă, şi nu e cu un câine şi o pisică, pentru că pisica şi câinele nu se mai duşmănesc, după cum am văzut eu la Vama Veche, unde, weekendul trecut, un câine iubea un motan. Sau sunt mutaţiile căldurii şi zonei radioactive. Iar sepia are 10 picioare, pe când pisicile şi câinii sunt patrupede. Să revenim însă. Ne aflăm în anul 1986, în centrul New York-ului, într-o familie complicată, de intelectuali evrei. Mama e scriitoare şi are succes (şi amanţi), tata e kafkian şi la propriu şi la figurat, pentru că timpul lui s-a cam dus (la scris mă refer).
Au doi băieţi, unul de 16 ani, celălalt mai mic. Copiii şi părinţii joacă tenis. Dar partida se întrerupe când ei se despart şi fac custodie comună, adică se plimbă cu tot cu pisică (câine n-au), de la un părinte la altul. Un coming of age de tip Holden Caufield "De veghe în lanul de secară", Hey You de Pink Floyd şi Street Hassle de Lou Reed, senzaţia de frică şi nevoia de terapie, referinţe culturale, filmice, un discurs de tip Woody Allen, dar mult mai sensibil.
Noah Baumbach, a fost scenaristul lui Wes Anderson la The Life Aquatic with Steve Zissou, deşi aş fi zis mai degrabă că a participat la The Royal Tenenbaums, modelul cel mai elitist şi excentric de familie disfuncţională. Filmul reprezintă un mare succes de cinema independent american, premiat la Sundance, Baumbach a fost chiar nominalizat la Oscar pentru scenariu (dar a luat Crash). Marele avantaj e distribuţia, iniţial cu Bill Murray în rolul tatălui, l-a cuprins pe Jeff Daniels (excelent aici ca şi în Chasing Sleep, dar, de obicei, actor de comedii facile, comerciale). Murray ar fi fost cabotin şi somnolent, repetând ceea ce face la Wes Anderson, Sofia Coppola sau în Broken Flowers al lui Jarmusch. Mai e şi mama, Laura Linney, şi cei doi fraţi, dintre care cel mare, Walt (Jesse Einsberg din Roger Dodger) e cu siguranţă unul din numele de viitor ale actoriei americane, iar celălalt (Frank), e băiatul lui Kevin Kline. În contre-emploi, William Baldwin e un instructor de tenis cu nume rusesc, iar Anna Paquin o jună feministă aspirantă la scris.
Piesa lui Roger Waters de pe The Wall are un rol pivotal în dezvoltarea dramei şi dilemei personajului Walt ("is there anybody out there?", da, în Manhattan, there is). Nu e Kramer contra Kramer, ci poate Kramer din Seinfeld. În oglindă, prin oglindă, este filmul unei maturizări forţate, eliberarea de tortura unei tutele inexistente. Am povestit prea mult, trebuie să-l vezi. E ca o carte care trebuie citită, un film literar, intelectual, specie rară la fel ca sepia şi balena de pe peretele muzeului din New York. Sau ca iubirea dintre motanul şi câinele din Vama Veche.