"Uman, prea uman", îți vine să spui. Textul, extrem de alert și de bine scris, polifonic, amestecă într-o pastă adeseori groasă, o mulțime de conflicte intra și transgeneraționale, de natură intim familială sau socială, cauzate, pe de o parte, de psihologia respectivelor personaje, pe de o alta de poncifele și locurile comune a două generații ale tranziției, totul sub pretextul unei întîlniri de familie într-o scurtă vacanță în deltă. Găsim întreg toposul cunoscut: părinții care fac sacrificii pentru copii, descurcîndu-se care cum poate; familia dezbinată, sau măcar despărțită: unul dintre soți e la muncă "afară"; derapajele adulterine; soțul "sub papuc"; clișeele rasiale (familia e din Ardeal, iar ungurii, bată-i vina... de țigani ce să mai vorbim, "dar n-am nimic cu ei") și sexuale (bărbatul taie lemne și face grătarul, "băi, tu ești poponar!") ale "bătrînilor" și nu numai; revolta tinerilor "crescuți în puf", pentru care bătrînii "s-au spetit ca să-i țină la facultate"; problemele lor bănești și sexuale pe care părinții ori le ignoră, ori nu le înțeleg; traumele copilăriei și adolescenței care marchează maturizarea. Conflictele se succed într-un ritm aiuritor, temele se amestecă și conturează fără menajamente un portret deloc flatant al unei anume Românii de azi.
"O comedie nostalgică, cu accente dulci-amare", citesc pe pagina teatrului. Nu cred. Amar, da, pînă la greață. Dulce, însă? Textul, cu un limbaj frust, fără perdea, fără economie de "cuvinte urîte", evită orice urmă de duioșie (la care te-ai putea aștepta cînd vine vorba de reuniuni de familie, cu bune și cu rele etc.) - iar cînd ea, totuși, se insinuează, e persiflată drastic. Ceea ce îi convine de minune lui Alexandru Dabija care potențează tot ce e cinic și rău și urît în text și-n personajele cărora nu le lasă nici o șansă. Iese un spectacol la care rîzi mult, de personaje, de ceea ce spun și fac oamenii de pe scenă; ca și la Rebarbor, însă, rîzi și de tine: prostia și meschinăria personajelor e ubicuă, familia aceea e peste tot... Și, cinste lor, nici autoarea, nici regizorul nu propun soluții și se abțin cît pot să judece.
Deși dialogul are ponderea cea mai mare, textul oferă fiecărui actor și cîte un solo, un monolog cu funcție contrapunctică și lămuritoare pentru psihologia personajului. Excelează (nu doar) aici Diana Cavallioti (Mirela), proprietara pensiunii din deltă unde s-a reunit familia, o doamnă matură, cu nuri și vechi legături sentimentale cu capul familiei, doamnă bisericoasă și mare iubitoare de pahar: confesiunea ei, în registru bahic care se accentuează pe măsură ce trece timpul e o adevărată performanță actoricească.
Cum la fel este cea a Anei Bianca Popescu (Ramona), fiica cea mult inteligentă și cu o părere excelentă despre sine, dezamăgită în amor de prietena cea mai bună care i-a cam luat iubitul - actrița își etalează dicția extraordinară și o furie revendicativă, o nemulțumire interioară pe care reușește să le mențină tot timpul la același, ridicată, intensitate.
În rolul prietenei unguroaice (Reka) care i-a suflat iubitul (et pour cause, știm cum sînt unguroaicele...), Ilinca Manolache face un personaj apropiat de cel din Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii, în momentele cînd îl parodiază pe Tate - slobodă la gură, umor inteligent, pendulînd între patimă și jemanfișism. E de notat și că, asemenea personajului Dianei Cavallioti, și cel al Ilincăi Manolache evoluează pe parcursul spectacolului.
Alexandru Voicu, în schimb, în rolul lui Răzvan, fratele Ramonei, propune un personaj placid, un raisonneur cu foarte puține învîrtoșări, un tînăr parcă prea devreme maturizat și dezabuzat, dar fără accese revoluționare. Placid, tîmpițel, adolescent întîrziat, dependent de părinți - cam ăsta e personajul lui Marian Olteanu (vărul Ionuț). Dacă asta vedem la tineri (inteligență, exces, supărare, revoltă - dar numai vag ideologică - obidă), cei trei părinți care apar se mișcă pe cu totul alte coordonate. Petrică e un tată hîrșit, amator de femei și de băutură, care s-a descurcat în viață, a prins ceva cheag și știe el bine ce trebuie făcut ca să reușești (de exemplu, să nu fumezi), cu mintea plină de toate clișeele posibile (despre gay, cum îl crede pe fiu-său, despre romi, despre unguri...) - interpretarea lui Ovidiu Niculescu, poate ușor manieristă, e cea pe care o aștepți de la un actor cu experiența lui.
Foarte interesant e celălalt cuplu de părinți (ai lui Ionuț): Liliana Pană (Neli) e o soție castratoare (și o mamă asemenea, a lui Ionuț), ipocrită și stupidă - foarte bună trecerea treptată a actriței spre starea de inconștiență bahică. Un rol foarte interesant, compoziție pe alocuri, face Tudor Aaron Istodor în Viorel, soțul lui Lili redus la tăcere (sau la niște luări de cuvînt gîtuite), genul blînd și prost de bun - mult diferit de alte personaje jucate de Tudor Aaron Istodor. La acest personaj, fantezia Letei Popescu își ia avînt: sărmanul soț interiorizează atît de bine rolul pe care i l-a rezervat soția, încît, de la un moment încolo, se transformă în cîine - deloc simplă pentru actor partea asta din rol, cerînd și performanță fizică. Există un singur moment în care Viorel pare să se revolte (dar mai pe ascuns) și are o clipă de sinceritate cu Răzvan - scena e foarte bine construită, una dintre puținele în care reflectorul nu e pus pe ceva urît.
Și din scriitură, și din regie actorii sînt obligați la un exercițiu deloc simplu, dar foarte folosit în vremea din urmă: dese ieșiri din convenție, momente în care "personajul se explică", dialoghează "sincer" cu publicul. Fiecare actor are asemenea momente cînd schimbă vocea, tonalitatea și intensitatea, cu intervenții de felul: "Personajul meu crede că..." sau "Am putea s-o ținem așa încă cinci zile" etc. Le reușește tuturor foarte bine.
Echipa funcționează foarte bine, se vede că Dabija a mai lucrat cu actorii de la Mic (Revizorul, de exemplu). Iar scenografia Ioanei Pashca e o combinație curajoasă de elemente funcționale, dar la vedere (actorii schimbă recuzita, sticlele din care beau sînt goale și asta se arată etc), costume care caracterizează bine personajul și "ieșiri în decor" precum costumul complet de broască pe care îl poartă la un moment dat Ana Bianca Popescu (traumatizată în copilărie de cîntecelul cu "broscuța Oac"), sau peștii care sfîrîie pe grătar și înmiresmează sala.
Două ore fără pauză durează spectacolul. Nu le simți. Foarte, foarte bun spectacol.
(foto: Andrei Gîndac)