Piesa Delta (inițial numită sugestiv (In)corect), conglomerează multe elemente în trend ale noii realități teatrale: vrea să șocheze, să confrunte, așa cum o fac și personajele, care tot intră și ies din rol, și comentează: uite acum o să explodez, rolul meu este... ce vedeți este doar ce îmi imaginez, ce mi-aș dori, etc. Teatrul confruntării nu e nou, doar modul în care o face. In your face. Ce elemente mai avem? Familia disfuncțională, ca și inexistentă și ca să fie complet ghiveciul, în piesă avem și o mamă plecată la lucru în străinătate, un soț al altui personaj plecat și el tot pe acolo, căpșunar ori muncitor nu știm (o Europă vagă ca o pată albă), deci migrația bifată, un tânăr care se dovedește gay, și o fată care trăiește în poliamor. Bifat. Și cu asta tocănița e gata.
Povestea pe scurt: o familie din Brașov, tatăl și cei doi copii, pleacă să petreacă în Deltă, un week-end sau o vacanță de câteva zile, lor li se adaugă sora tatălui cu soțul și fiul lor, și o prietenă la care locuiește fiica în capitală. Soția tatălui nu e în țară, nici soțul proprietarei pensiunii.
În mijlocul scenei goale o suprafață acoperită, pe care se vor înfrupta personajele, când masă, când pat, căci asta fac, consumă pe repede înainte; în rest, mai apare o barcă, ofertantă ca joc, și soluția scenei turnante care aduce o dinamică scenică (băi, asta nu se învârtea?, mai spune câte un personaj la răstimpuri). În decursul orelor petrecute în Deltă, care se adună ca și alcoolul consumat cu obstinație, adevăruri tulburi ies la suprafață, ca în punctul în care apa Dunării se varsă în mare.
În piesă e multă vorbire vulgară. Din când în când, câte un moment poetic transpare din vulgaritate, ca un parfum trecător în damf de chermeză la mahala. Leta Popescu ne arată că anii de regie de la Cluj n-au fost în zadar în ce privește buna cunoaștere a minorităților, păcat doar că dezinvoltura cu care exhibă stereotipii - unguroaicele sunt mai hot la pat, ca să nu spună direct că sunt curve - nu reușește să fie amuzantă, dacă asta își propunea, nici ca scriitură, nici ca joc scenic; ce spune personajul Réka, pentru că, believe it or not, personajele-eboșă au un fel de monolog interior, rostit cu voce tare publicului, ca să ne arate că au și ele o viață lăuntrică acolo: femeia e o p... vă las să ghiciți. Și privind în jur remarcă: două p... și patru p.... pentru două femei și patru bărbați. Dar dacă tot a fost scrisă piesa și jucată la Cluj, la Reactor, mă întreb și eu cum de nu s-a găsit în tot orașul ăla mare un ungur vajnic și corect care să îi spună regizoarei gălățence că "a bate în lemn" există mot á mot și în maghiară deci poanta cu "ce expresie interesantă" pică?
Multe glumițe, cioace, unguroaica care provine dintr-o familie de nobili băiatul cu un deceniu mai tânăr care în loc de grofi înțelege scrofi (o fi fost găselnița regizorului, sau a dramaturgei?).
Dabija, în încercarea sa de a fi la modă, cum spunea cineva, s-a întrecut pe sine în ceea ce privește teatrul popular. Spectacolul este bine construit, și cu ritm, tonul însă este amar. Interesantă și inedită opțiunea senzorialist-participativă a regizorului de a prăji pește adevărat când se joacă scena grătarului umplând toată sala de miros de grătar. Trebuie spus că pentru un teatru cu miză mică, pentru că asta este, Delta e un spectacol în felul lui reușit. Lumea râde și nimeni n-a ieșit din sală. Puținul umor al piesei ține exclusiv de regie - sunt exploatate bine multe momente fără dialog - și de actori, care sunt foarte buni.
Absolut remarcabilă este Diana Cavallioti în rolul Mirelei, proprietara unei pensiuni din Deltă, sedusă de rusticul Petrică (interpretat de Ovidiu Niculescu, care fie Gogol, fie Leta Popescu joacă în același registru), are o bogăție de nuanțe uluitoare, vulgaritatea personajului pe care îl interpretează devine de-a dreptul cuceritoare și reală, ieșind din statutul de eboșă caricaturală. Foarte reușit este jocul lui Tudor Aaron Istodor, pe contre-emploi, ingenios, ironic și comic, în rolul soțului ținut sub papuc, Viorel, care se transformă în câine. Ana Bianca Popescu își construiește cu multă precizie rolul Ramonei, fiica frustrată până la violență de propria familie, și care se preschimbă în final în... broască. Pentru că piesa este o anti-poveste: broscoiul nu se transformă în prinț, ci fiica în broască (interesant, tatăl nu se transformă totuși în gogoașă, chiar dacă așa îl numeau). Ilinca Manolache este o Reka fără consistență, nu convinge, Marian Olteanu ca Ionuț și Liliana Pană în rolul mamei lui, Neli, se achită bine de rol.
Ce bine, îmi spuneam în timp ce ieșeam de la spectacol, că reprezentanții noului val teatral sunt, iată, tot mai prezenți în establishmentul spectacolului, ies din zona de cercetare și experiment și iau cu asalt teatrele de repertorii, devin directori artistici, manageri și deci vom avea tot mai multe spectacole care să susțină în mod programatic propagarea noilor căutări teatrale, care bagatelizează vulgaritatea, răul, proclamă banalul, declasarea, ideea de rană, de victimizare, de abuz, de dezvăluire, falsul-documentar și corectitudinea politică, printr-o estetică a urâtului. In your face. Că doar asta vor spectatorii și dacă nu, să îi educăm, să ajungă să le placă. Să ajungem să râdem și noi amar.
Bine punctate regizoral sunt începutul, prin gong teatral, urmat de muzica lui Bach, din alte sfere, ca și finalul, acesta din urmă egalizează tulburarea apelor vieții, reluând ideea de farsă universală pe care Dabija o prezintă și în Orașul nostru, dintr-o perspectivă exterioară, superioară. Nu mai rămâne nimic! Moartea ca un mare malaxor al adevăratei egalități. Dar saltul în sublim rămâne suspendat. Prea mult damf. Prea populară chermeza.
Delta de la Teatrul Mic este un spectacol în felul lui reușit, e... corect, potrivit noului limbaj teatral la modă. One of the many.
Restul e tăcere.
(foto: Andrei Gîndac)