De cât timp e nevoie pentru a povesti o viață de om? Dar ce înseamnă o viață de om? Ce rămâne, adânc sădit în sufletul și mintea unui om, după o viață trăită cu bune, cu rele? Întrebări pertinente după ce respiri, odată cu personajele, povestea de viață a unui mare dramaturg - Eugene O'Neill.
De cât timp? De patru acte, de două ore... Timpul, timpul acesta care se strecoară, iată, și printre fulgi de zăpadă, și printre picături de ploaie, altădată printre raze de soare sau felii de lună, cu atâta rapiditate, că te trezești rememorând și înghesuind în cuvinte și stări o întreagă viață.
Edmund Tyron - personajul și Eugene O'Neill dramaturgul, unul și același, unul și altul în același timp - vrea să moară stabilind cu de la sine putere când și cum. Totul este pregătit pentru o moarte ușoară, asistată, acceptată și dorită, în contextul existenței unei boli care invadează, macină și, în cele din urmă, ucide. Totul este pregătit cu minuțiozitate. E o călătorie în timp, poate pentru o împăcare cu cei care i-au marcat existența, cărora le-a supraviețuit, poate pentru o împăcare cu sine.
Ziua dinaintea acestui final trebuie să fie una specială, minuțios pregătită: anume cărți de joc, un anume whisky, masa pentru patru persoane servită în anumite farfurii de porțelan, o anume rochie de mireasă, un violonist care să cânte o anume piesă într-un anume fel, totul pentru o întâlnire inefabilă, un festin în familie, un remember dureros de necesar.
Și camera aceea de un albastru-turcoaz, cu patina timpului ușor perceptibilă, deschide portaluri, invitând fantomele, trezind amintiri dureroase: o mamă fragilă, pioasă, care întâlnește un fermecător bărbat, un actor ce cunoaște un moment prea scurt de strălucire, fapt ce îl împinge spre adicția de alcool și spre o zgârcenie maladivă. Un frate mai mare, alcoolic și el, hoinar, aventurier, dezrădăcinat, un altul mort prea devreme, care destabilizează fragilitatea mamei. Viața lor se trăiește în camere de hotel, unde frustrările se acumulează, durerile psihice se acutizează, iar răbufnirile violente și dureroase se manifestă din plin. Copilul Edmund, apoi tânărul Edmund resimte toate acestea, îl perturbă și îl rănesc atât de mult, atât de profund, încât iată, un om ajuns la o vârstă mai mult decât matură trebuie să aibă o ultimă întâlnire, un ultim dialog cu cei care i-au dat viață, cu cei care i-au marcat viața. Ai sentimentul că asiști la viziunile și dialogurile unui schizofrenic, pentru că la început e o mirare, ca ulterior să devină trăire, retrăire de fapt.
Camera aceea, de sanatoriu, veche și nouă în același timp, respiră odată cu el, se zbuciumă, rupând zidurile pentru a deschide calea celor ce nu mai sunt. Mama și tata și fratele pătrund în scenă, exact ca niște actori pe o scenă, refăcând trasee, reluând discuții, fiecare cu zbuciumul lui, fiecare cu adicția lui, cu emoțiile, cu tandrețea, cu violența, cu gesturile și cuvintele lor. E un spectacol necesar. Și muzica, oare e muzică?!, susține angoasa, susține zbuciumul, misterul, fantomele...
Edmund e un bărbat elegant, care a primit recunoaștere pentru arta sa (precizează premiile obținute - Nobel, Pulitzer; premii, se știe, obținute de Eugene O'Neill), gesturile îi sunt molcome, ca și cum încă nu s-a fixat gândul. E o revoltă în amintirile rememorate acolo, în camera aceea albastră (cred că nu întâmplător albastră, starea de blue e o stare de tristețe), o revoltă cu mama, cu tata, cu fratele. Dar e și iubire, o bizară iubire.
Acest spectacol mi-a transmis un sentiment pe care nu l-am mai simțit la un altul. O spun cu toată sinceritatea. Un sentiment care îmi este greu de definit. Nu am lăcrimat, deși a fost emoție, nu m-a revoltat, deși a fost traumă, nu m-a lăsat indiferentă, altfel nu aș fi scris. Nu știu, s-a construit acest spectacol într-o manieră aparte, s-a creat o tensiune din trăirile tuturor personajelor care te cuprindea și nu-ți mai putea defini starea. Și asta mi s-a părut interesant.
M-am gândit și m-am tot gândit, poate de aceea am scris lent aceste rânduri, ce ar înțelege un spectator care nu știe, nu a auzit de Eugene O'Neill. Pur și simplu. Și mi-am răspuns că poate înțelege că un om, care suferă de o boală incurabilă, are posibilitatea de a alege când, unde și cum vrea să moară, că acel om nu este un oarecare, este un scriitor apreciat și recompensat pentru scrierile sale, că este un om marcat de traumele copilăriei, care are nevoie, în cele din urmă, de o împăcare, de o înțelegere a tot ceea ce s-a întâmplat. Nu mai poate fi o discuție fizică, directă. E una iluzorie, dar necesară. În cele din urmă, moartea asistată, programată, nu mai este necesară. Ea a venit natural, probabil ca urmare a "întâlnirilor" tensionate care au avut loc. Așadar, este un subiect care poate fi considerat evident pentru orice spectator. Pentru acel spectator care știe despre piesă, despre autor... este o altă trăire.
Nicu Mihoc, în rolul lui Edmund, și Marius Turdeanu, în rolul Tatălui, fac un tandem excepțional, fiecare reușind să evidențieze, cu mult talent, caracterul personajului lor: unul meticulos, calm, tăcut, meditativ, trist, celălalt agitat, nervos, violent, pasional, vocal. Raluca Iani, Mama, punctează foarte bine acele momente cheie pentru a înțelege durerea ei și incapacitatea ei de a trăi, nu doar într-o lume greu de definit, ci într-o lume care vinde iluzii. Fiecare actor e acolo, așa cum trebuie să fie. Cu toate astea, iluziile mamei, adicțiile, frustrările și ratarea tatălui, sau ale fratelui, i-au adus lui Edmund, lui Eugene?!, GLORIA și viața veșnică.
Nu sunt convinsă că am găsit cuvintele potrivite pentru a descrie acest spectacol. E simplu, cumva, dar e complicat. E despre cei de ieri, e despre noi, cei de azi. Dramaturgul a comprimat o poveste de viață în patru acte, regizorul în două ore (am mai spus asta, știu), dar timpul, culmea, tocmai timpul, astfel, devine esențial (eu știu, că tot adun în buzunare amintiri). Timpul și memoria trăirilor.
E un spectacol de văzut! asta e clar.
Și v-aș cânta, dar nu am cum, așa că vă las aici versurile melodiei care a mai perturbat puțin tristețea lungii zile către noapte:
Raindrops are falling on my head
And just like the guy whose feet are too big for his bed
Nothing seems to fit
Those raindrops are falling on my head, they keep falling
So I just did me some talking to the sun
And I said I didn't like the way he got things done
Sleeping on the job
Those raindrops are falling on my head, they keep falling
But there's one thing I know
The blues they send to meet me
Won't defeat me, it won't be long
Till happiness steps up to greet me
Raindrops keep falling on my head
But that doesn't mean my eyes will soon be turning red
Crying's not for me
'Cause I'm never gonna stop the rain by complaining
Because I'm free
Nothing's worrying me
It won't be long till happiness steps up to greet me
Raindrops keep falling on my head
But that doesn't mean my eyes will soon be turning red
Crying's not for me
Cause I'm never gonna stop the rain by complaining
Because I'm free
Nothing's worrying me
(Raindrops Keep Falling On My Head, B. J. Thomas)
(foto: Vlad Dumitru)