La răstimpuri, pereții se mișcă înainte și înapoi, ca un cord pulsând în ritmurile unei coregrafii misterioase (scenografia: Oleg Golovko). O muzică discretă, blândă, învăluitoare, întreruptă uneori de pasaje vag neliniștitoare, parte a unei coloane sonore ce se aude până aproape de final și îmbracă tot ce vedem din trecut, tot ce vedem din prezent, tot ce ne închipuim din viitor (muzică: Timofei Pastukhov).
Bărbatul, Edmund (Nicu Mihoc), va primi câțiva vizitatori în ceea ce va fi ultima lui noapte înainte de moarte. Unul îi va aduce o sticlă de whisky, o pereche de cărți, un volum cu piesele lui Shakespeare. Altul va pune masa pentru 4 persoane folosind o veselă aleasă de Edmund. Toate obiectele sunt produse departe, în America, cândva demult, prin anii '70 ai veacului trecut. Rochia de mireasă, adusă aproape de miezul nopții, e chiar din anii '40.
Asistentul personal al lui Edmund notează ultimele dorințe ale scriitorului laureat cu Nobel pentru literatură și Pulitzer (așa cum a fost, în realitate, dramaturgul Eugene O'Neill). Suntem, cel mai probabil, în Franța finalului de secol '20, în perioada în care încă mai circulau francii, dar în care moartea asistată pentru bolnavii incurabili era deja o opțiune legală.
În tinerețe, Edmund suferise de o afecțiune similară. Era pe vremea când încă trăiau tatăl său, actorul James Tyrone (Marius Turdeanu), mama sa, Mary (Raluca Iani), și fratele său mai mare, Jamie (Horia Fedorca). Scenografic, camera de hotel / spital / ultim-popas-asistat e aceeași cu camera de zi a cabanei în care familia Tyrone își trăia verile când teatrele erau în vacanță și tatăl James se delecta cu celelalte două ocupații favorite ale sale, în afară de actorie: cumpărarea de terenuri lipsite de valoare și băutul de whisky. Al doilea hobby i s-a transmis și fiului mai mare, Jamie, care l-a asezonat cu mersul cotidian la prostituate. Cândva visând la o carieră de violonistă, mama, Mary, își îneacă amarul unei vieți ratate în morfină și eterne reproșuri aruncate soțului.
Spectacolul e o lungă elegie pe muzică de Timofei Pastukhov, text de Timofei Kuliabin & Eugene O'Neill și actorie de, mai ales, Nicu Mihoc. Actorul / Personajul Edmund convoacă la finalul lungului său drum familia care i-a intoxicat primele decenii de viață și parte dintre obiectele care au marcat, fizic, vastul proces de intoxicare.
Precizia, rafinamentul și eleganța mișcărilor actorului pot fi lesne considerate parte din coloana sonoră, coregrafică și regizorală a spectacolului. Interacțiunile lui Edmund cu personajele prezentului și spectrele trecutului (deși, uneori, cei care au fost pare că sunt mai reali decât cei care sunt, e aici și o subtilă ironie socială la adresa ratatelor întâlnirii dintre umanoizii clipei) sunt montate de regizorul Timofei Kuliabin cu splendidele scene în care omul (lui) Mihoc cutreieră singur prin cutele propriei vieți. Prezența sa eclipsează, adesea, replicile, luminile, muzicile. De fapt, termenul corect e însoțește replicile, luminile, muzicile, săltându-le la un alt nivel.
Brutalitatea verbală a fratelui, zbuciumul și lungile monologuri auto-compătimitoare & etern-acuzatoare ale mamei, du-te - vino-ul mustind de ipocrizie, nehotărâre, mari speranțe și teribile deziluzii ale tatălui sunt primite de Edmund cu un sofisticat amestec de emoție și cerebralitate. Cu economie de mijloace și risipă de inteligență, Mihoc e acum fiul gâlgâind de nevoia de atașament și atenție a părinților și în secunda următoare adultul rămas singur pe pământ ce își controlează (aproape) perfect finalul cel plănuit.
Disperarea se ivește rar și însoțește mai ales momentele când oamenii prezentului îi oferă atașamentul lor. În felul în care respinge prețuirea celor de azi marele scriitor Edmund Tyrone, stă marele succes al otrăvii picurate în el vreme de atâția ani de familia Tyrone. Deși pe deplin conștient de toate câte și cum au fost, cel ajuns azi la capăt de drum nu se poate desprinde pe sine din brațele atât de ademenitoare ale nefericirii.
Des invocat pe scenă, Shakespeare propune în al său Richard al III-lea un final în care anti-eroul e vizitat de contururile tuturor celor pe care i-a ucis / nenorocit de-a lungul vieții. Aflat la aceeași bornă a existenței, Edmund așază pentru o ultimă oară în scenă spectacolul în care joacă marile personaje ale vieții sale. Nu pentru a se răzbuna, ci pentru a se convinge, o dată în plus, că, în ciuda rațiunii care îi arată cât rău i-au făcut, se va preda mereu emoțiilor care îi demonstrează cât de mult îi iubește.
Lungul drum al zilei către moarte. Spectacol pe un scenariu de Roman Doljanski (traducere: Raluca Rădulescu), în regia lui Timofei Kuliabin, produs de Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu (premieră martie 2025), prezentat în marțea Festivalului Național de Teatru 2025 în sala cea mare a TNB. După Lungul drum al zilei către moarte. Piesă de Eugene O'Neill, publicată și jucată în premieră în 1956. Chiar, ce e după lungul drum al zilei către noapte?
(foto: Vlad Dumitru)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 21 octombrie 2025 @ Sala Ion Caramitru a Teatrului Național din București)