Viața este un soi de armistițiu între rătăciri și revenirea în sine. O poveste comprimată într-o minimă unitate de timp-spațiu. Tot ce ți s-a întâmplat într-o viață ar putea încăpea, de pildă, într-o cameră de hotel, într-o singură zi. Mai exact o zi din august 1912, între orele 08:30 și miezul nopții; o ultimă zi a unei vieți cumva diagnosticate greșit chiar de la început și căreia nu i se dau prea mari șanse. Singura zi în care timpul și spațiul pot fi desigilate, voit despachetate și provocate să se dilate de-a lungul întregii vieți.
Lungul drum al zilei către noapte este cea mai puternică dintre cele trei piese publicate postum ale lui Eugene Gladstone O'Neill, de 4 ori laureat al Premiului Pulitzer și deținător al unui Premiu Nobel pentru Literatură în anul 1936, pentru puterea, onestitatea și emoțiile profunde ale operelor sale dramatice, care întruchipează o concepție originală a tragediei.
Profund impregnată de amintirile propriei tinereți, piesa a fost scrisă undeva prin 1941-1942, dar publicată și jucată pentru prima dată 14 ani mai târziu. Cu toate acestea, dorința dramaturgului ca ea să fie oferită publicului abia după 25 de ani de la dispariția sa nu a fost pe deplin respectată. Spectacolul a debutat în 1956 cu două premiere: în februarie în Suedia și în noiembrie pe Broadway, aducându-i lui O'Neill în același an, postum, Premiul Tony pentru cea mai bună piesă și în 1957, cel de al patrulea Premiu Pulitzer.
Născut la New York, chiar într-unul din hotelurile de pe Broadway, fiind mai exact, după James Jr. și Edmund, cel de al treilea fiu al actorului James O'Neill, al cărui rol principal în spectacolul Contele de Monte Cristo avea să îi aducă celebritatea, Eugene O'Neill își găsește destul de târziu vocația de dramaturg, după o viață tumultuoasă, plină de căutări (a fost un timp chiar căutător de aur) și experiențe formatoare.
Dramaturgul câștigă definitiv atenția criticii și a publicului în 1920, odată cu piesa Dincolo de orizont, care avea să marcheze începutul unei noi ere în teatrul american contemporan. Ajuns la deplina maturitate creatoare, O'Neill va adopta în teatrul său o serie de tehnici ale psihanalizei pentru a pune în lumina scenei câteva dintre dramele existențiale majore.
Ultimele trei piese de teatru apărute postum constituie o adevărată saga a familiei și a lumii sale. Confesiunea devine aici extrem de personală și directă, profund tragică. Spre final, însăși viața lui Eugene O'Neill capătă o întorsătură dramatică. Ani de-a rândul este țintuit la pat de o boală nemiloasă, Parkinson, care nu-i mai îngăduie să scrie. Va putea doar să dicteze. Ceea ce cu siguranță îl va fi silit să-și confrunte propriii demoni pentru a face totuși remiză în jocul dintre viață și moarte.
Pe scenele românești, piesa a fost montată până acum suficient de rar. Și mă întreb de ce. În 1968 este pusă în scenă la Teatrul Național din Cluj-Napoca, în regia lui Crin Teodorescu, după traducerea lui Dorin Dron. În 1976 se va juca în București la Teatrul Bulandra, în regia lui Liviu Ciulei, cu o distribuție de excepție: Clody Berthola, Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Florian Pittiș și Victor Rebengiuc. În 1979, spectacolul este reluat cu Petre Gheorghiu în locul regretatului Toma Caragiu și cu Zoe Muscan în locul Marianei Mihuț. La aceste două spectacole se adaugă și o adaptare radiofonică realizată în 1982 de Leonard Efremov în regia lui Cristian Munteanu.
De curând însă, Lungul drum al zilei către noapte a fost montată și se joacă începând din 29 și 30 martie 2025 (avanpremiera și premiera) la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu. Acest nou spectacol poartă semnătura regizorului rus Timofei Kuliabin, având la bază un scenariu realizat de Roman Doljanski, și este prezentat ca o reinterpretare contemporană a textului lui O'Neill, fără a-i altera esența autobiografică. Spectacolul explorează temele profunde ale memoriei, durerii, iubirii și iertării prin intermediul personajului principal, Edmund Tyrone, un alter ego al autorului.
Distribuția include nume sonore ale scenei teatrale sibiene: Nicu Mihoc, Raluca Iani, Marius Turdeanu, Horia Fedorca, Radu Costea, Ioana Cosma, Adrian Neacșu, David Cristian și Vlad Robaș.
"Este o mare bucurie să putem să-l avem la Sibiu pe Timofei Kuliabin. (...) Cu un palmares de spectacole impresionant în Europa, Timofei Kuliabin a ales unul dintre cele mai frumoase texte ale secolului XX - Lungul drum al zilei către noapte. Așteptăm cu nerăbdare premiera de la finalul lunii martie și dorim tuturor spectatorilor din Sibiu, din România, din lume, care vor veni să vadă spectacolul, să se bucure de această echipă unică și de acest proiect atât de important!", preciza înainte de premieră Constantin Chiriac, directorul general al TNRS și președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
Timofei Kuliabin este un regizor rus de teatru și operă, stabilit în prezent la Berlin, care a realizat numeroase spectacole, oferind reinterpretări îndrăznețe ale textelor clasice. În 2022, a regizat În singurătatea câmpurilor de bumbac de B.-M. Koltès pentru doi actori, Ingeborga Dapkunaite și John Malkovich, la Teatrul Dailes din Riga, spectacol cu care a ajuns și în vara anului 2024 la Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu.
Aflat în căutarea libertății performative și de exprimare, regizorul rus a montat începând cu 2017 numeroase spectacole de teatru și operă pe diverse scene din Europa. Din cauza poziției sale explicit anti-război, Timofei Kuliabin și-a părăsit țara în februarie 2022, demisionând din funcția de director al Teatrului "Torța Roșie" din Novosibirsk. Acesta a fost, cu siguranță, momentul decisiv în care lungul drum al regizorului către libertatea deplină de creație s-a delimitat definitiv de constrângeri. Toate producțiile sale planificate în Rusia pentru anii următori au fost anulate. În prezent, Kuliabin trăiește și lucrează în Europa.
Pentru Lungul drum al zilei către noapte, regizorul Kuliabin a ajuns în Teatrul Național din Sibiu însoțit de întreaga sa echipă cu care montează deja de 10 ani. Muzica aparține lui Timofei Pastukhov, light design-ul este realizat de Ilia Pașnin, iar scenografia este semnată de Oleg Golovko, profesioniști ale căror portofolii artistice includ numeroase spectacole internaționale.
Piesa Lungul drum al zilei către noapte cere ca scena să figureze o simplă cameră de hotel, deci un pat, un dulap, o masă, un minibar și nimic mai mult. Dar profunzimea acestei ultime zile, trăită de Edmund Tyrone cu o intensitate brută, deși pe alocuri lucidă, atent calculată, desface barierele celor patru pereți pentru a face loc momentelor și personajelor evocate de memoria afectivă și afectată a protagonistului. Așa încât Oleg Golovko alege ca decor dinamica pereților fluizi, generând un flux continuu de interstiții prin care să se poată strecura fantomele trecutului, Ilia Pașnin creează din chenarele ornamentale ale pereților modulari o persistentă, psihedelică lumină albastră, în timp ce muzica vibrantă, atent controlată ca volum și modulații a lui Timoftei Pastukhov vine să prelungească emoția, să amplifice stranietatea acestei ultime zile a împăcării cu sine a protagonistului, cu propria viață, dar mai ales cu viețile celorlalți, pe care le simte acum deversate în el traumatic, rămase nedigerate, deci neiertate încă.
Dar câte vieți trăim de fapt într-o viață? Și ce reziduuri rămân în urma fiecărei experiențe? Dezbrăcăm de-a lungul timpului, poate, momentele fericite și le abandonăm în drum ca pe o haină a clipei. În schimb perioadele grele, încărcate de resentimente nu se desprind de noi, ci se agață asemenea unui material sintetic, incandescent, care se lipește de trup, lăsând arsuri, răni, cicatrici adânci.
Prezentul e un sac în care ne cărăm de-a valma trecutul nostru și implicit pe al celorlalți. Un bagaj copleșitor în care s-au vărsat inevitabil frânturi din viețile părinților, fraților. O povară pe care o purtăm din obișnuință și în care arareori ne încumetăm să facem ordine, să golim resturile, să ne ușurăm greul fiecărei zile.
Edmund este mezinul familiei Tyrone. În prezent e bătrân. Este ora 8:30 dimineața și Edmund (Nicu Mihoc) ajunge în camera de hotel unde ultima sa zi fusese planificată în detaliu. Bagajul este minimal. Camera de hotel, standard. Dar propria viață nu. Cu atât mai puțin această zi, gândită a fi cea din urmă. Născut cu scopul de a compensa moartea timpurie a celui de al doilea fiu al soților Tyrone, apoi diagnosticat încă din copilărie cu o tumoră, un diagnostic greșit, se pare, Edmund ajunge să adune de fapt nu doar nesperat de multe decenii de viață, dar și toate traumele, neîmplinirile, eșecurile mamei, tatălui și fratelui său, morți de mult, dar atât de vii de fapt în prezentul acestei ultime zile.
Moartea este un subiect greu, dar nici viața însăși nu este un pretext mai facil de dramatizat. Și totuși, ziua din urmă ca punct de confluență al vieții cu moartea rămâne subiectul cel mai sensibil și mai complex pe care o piesă de teatru, respectiv un spectacol, îl pot expune publicului. Pentru că ultima zi trăită conștient trebuie să fie apogeul înțelegerii propriei vieți, acel eminescian ca să pot muri liniștit, căutarea lui pe mine mie redă-mă!, împăcarea cu sine. Dar înainte de împăcare trebuie să fie iertarea. Și înainte de iertare, înțelegerea care provine întotdeauna din confruntarea cu himerele propriul trecut.
În cazul lui Edmund, himerele sunt o parte consistentă a propriei existențe. Cea dintâi care (re)vine este mama. Raluca Iani reușește să compună pe scenă o prezență hieratică, alcătuind în același timp un personaj compozit: nevrotică, vulnerabilă, nesigură, dar și delicată, profundă, sensibilă. Edmund nu o vede inițial, deși șed unul lângă celălalt pe pat, dar cumva o simte, pentru că îi trebuie aici, acum, prezența acestei mame indiferente și posesive deopotrivă. Eu sunt tot timpul aici singură, atât de singură, spune Mary Tyrone și își privește atent mâinile cu care ar fi putut ajunge o violonistă celebră. Se simte regretul că viața sa ia o cu totul altă întorsătură: se va îndrăgosti de fermecătorul James, un tânăr actor cu care se și căsătorește rapid, devine mamă, își urmează soțul peste tot la spectacole, îl privește câștigând capital, calculându-și profiturile, complăcându-se deopotrivă în glorie și alcool, timp în care viața ei își urmează cursul fără concursul ei, pentru că acesta este un cu totul alt parcurs decât își imaginase, până într-acolo încât, ca să nu-și confrunte rătăcirea de sine, Mary își găsește refugiul în droguri.
Dar Edmund nu absoarbe numai ratările mamei, ci și pe ale tatălui, care își încheie lamentabil cariera în plină ascensiune, deși ca actor și-ar fi putut construi un viitor de succes. Dar după rolul Contelui de Monte Cristo, James Tyrone alege să renunțe, căci e mai puternică frica de a nu putea fi la fel de bun și în următoarele roluri. Și mai puternică va fi apoi băutura, care amorțește această frică. Marius Turdeanu este extrem de dinamic în acest rol. Puternic și plin de personalitate, vulcanic, acaparator și frivol deopotrivă, își conduce extrem de bine personajul prin tonalitățile vocii și reușește să compună ostentativ când aparenta siguranță de sine, când izbucnirile propriilor slăbiciuni: Viața, viața și-a cam bătut joc de mine, am ucis marele actor din mine, blestemata asta de piesă, blestemata asta de piesă, Contele de Monte Cristo,... cu care am avut un succes colosal, cu care am făcut bani, m-a omorât ca actor... n-am mai vrut să joc în nimic altceva..., publicul nu voia să mă mai vadă în altceva...
Nici fratele Jamie nu joacă un rol mai puțin important. El este de fapt acel James Tyrone Jr., primul fiu născut, în care tatăl își proiectează dintru început toate speranțele: va deveni ce n-a putut el însuși să fie. Și tot Jamie este vinovat cumva de îmbolnăvirea și moartea timpurie a fratelui său mai mic, Eugene, în locul și în compensarea căruia se va naște fragilul Edmund, primind prin transfer întreaga încărcătură de vini și responsabilități. James Jr. primește și el, strânge și transferă la rândul său eșecuri. Este modul în care la doar 29 de ani, Horia Fedorca își construiește personajul. Știe să treacă verosimil de la o stare la alta, caracterul lui este când șters, când vocal, plin de furie, se complace fiind mai degrabă absent, dar își domină fratele prin simpla lui existență: Puștiule, tu să nu-mi ții mie prelegeri de-astea. Tu să știi că eu te iubesc pe tine foarte mult. Băiețelul mamei, feblețea tatei, marea speranță a familiei... Mama și tata au dreptate, eu te-am stricat. Eu am vrut să fac și din tine un bețiv. Pentru că în comparație cu tine, eu aș fi părut un ratat. Din cauza ta mama se droghează. Te urăsc... Puștiule, să nu mori, bine?...
Celălalt frate, Eugene, deși de la început absent, se întrupează permanent din reproșuri și resentimente de-a lungul vieții lui Edmund. Prezența lui se simte mereu în ceața albăstruie, în tonalitățile stranii, ca o umbră care, prin moartea sa, i-a cedat următorului frate încă un destin: Ai crezut că un alt copil o să mă facă să uit de Eugene?, îi reproșează Mary lui James. Edmund n-a fost niciodată fericit, sănătos și nici n-o să fie...
Toate aceste personaje prezente și absente în același timp spun replici dense, grele, îl țin pe Edmund captiv în trecut, recompun scene, apar și dispar prin pereți, invadând pentru ultima oară cu viețile lor acest lung drum al zilei către noapte.
Planurile se întrepătrund, spațiul se deformează, timpul se feliază, trecutul se intercalează în prezent, vocile se suprapun, luminile albastre pătrund prin ceața memoriei, mie chiar îmi place când e ceață, spune mama care este atât de tânără, uite, ceața s-a risipit aproape de tot, intervine și tatăl, mult prea tânăr și el. Doar Edmund, mezinul familiei, e acum atât de bătrân... Nu a fost vina nimănui, adaugă el împăciuitor, căutând să înțeleagă.
Întotdeauna mi-a plăcut să rătăcesc prin ceață... Asta îmi doream, să fiu singur cu mine, singur într-o altă lume, unde realitatea se poate ascunde de ea însăși... MÂINE... și MÂINE... și MÂINE... se strecoară pe nesimțite zi după zi, până la ultima silabă a timpului scurs..., spune într-un acces de paroxism Edmund, interpretat atât de sensibil și cald, puternic și convingător de Nicu Mihoc.
Timpul se târăște ca nisipul prin gâtul strâmt al clepsidrei, camera de hotel se feliază, se desface, se extinde să poată cuprinde în lungul drum al unei singure zile trecutul lui Edmund, casa aceea de la malul mării, Monte Cristo Cottage, unde fiecare membru al familiei Tyron și-a trăit propriile idealuri, bucurii, frici, apoi eșecurile, dezamăgirile, neputințele, destinul...
Putem noi să justificăm ce a făcut viața asta din noi? este una dintre replicile teribile din piesă care persistă mult după spectacol, pentru că rezonează în mod cert cu fiecare dintre noi.
Ne proiectăm speranțele, iluziile în ceilalți, ne justificăm eșecurile învinovățind pe cei din jur, ne ascundem de noi și ne pierdem prin destinele altora. Ne e frică de confruntarea cu noi. Edmund este prin definiție un ins tragic pe care actorul Nicu Mihoc îl îmbracă pe scenă cu suplețe și eleganță, scoțând pe rând la suprafața personajului său neliniștea, mila, frica, demnitatea. Date fiind circumstanțele, personajul se găsește deja angajat într-o luptă pierdută. Tot ce încearcă acum, ca remiză finală, este în ultimă instanță acceptarea.
Edmund trebuie să se confrunte în ultima sa zi cu propria viață și în cele din urmă cu moartea. Plănuiește eutanasierea, fiindcă este deja sătul de diagnostice incurabile. Și pentru că trăise suficient de mult și de multe, ajungând un scriitor consacrat (dovadă premiile Pulitzer și Nobel), dar și pentru că își scrisese deja autobiografic, ieșirea din scenă, prin Lungul drum al zilei către noapte.
În final, pereții camerei de hotel se strâng la loc, îngustând vizibil orizontul acestei ultime zilei care, pentru Edmund cel plăsmuit autobiografic de Eugene O'Neill, se transformă repede și de la sine în eterna noapte.
Și noaptea face inutilă orice planificare a vreunei următoare dimineți.
(foto: Vlad Dumitru)