Jurnal de la TIFF, a la Cluj (4)

Cum spunea Laurenţiu Brătan luni la Păstărie (care e chiar lîngă Vărzărie; şi ne servea aceeaşi chelneriţă ca alaltăieri la Vărzărie, de parcă eram într-un film de Cronenberg), deci cum spunea Laurenţiu Brătan în vreme ce muşca din pui, iar eu din ciolan afumat, citez, regizorii noştri ar trebui să vină să vadă filme străine de debut.

Căci tocmai ce ieşisem de la Hodoronc-tronc (Tan de repente), film argentinian de debut semnat de Diegor Lerman (născut în 1976), cumva pe linia nouvelle vague-ului, în alb negru, pe un subiect atît de dificil mai ales cînd eşti tănăr - viaţa. Deloc hodoroncă-troncă această remarcă a lui Laurenţiu, pentru că scenariul era bine ţinut în frîu şi, deşi pornea cumva angoasant cu două fete care nu erau lesbiene, dar care agăţau pe o a treia, grăsuţă, în colanţi, pe stradă (nici ea nu era lesbiană), şi o semi-răpeau, o duceau la mare (căci nu o văzuse niciodată), făceau autostopul noaptea şi ajungeau într-un orăşel unde locuia o mătuşă, şi scenariul deloc hodoronc-tronc începea să prindă consistenţă, în ciuda faptului că nu înţelegeai la început ce şi cum şi la ce bun, dar treptat puneau carne pe ele toate personajele, inclusiv mătuşa vie, deşi de 70 de ani, care moare, şi totul devenea la sfîrşit ca un tablou de familie, în care există oameni care trec dincolo şi alţii care abia deschid ochii, cum zice Prevert trişti un pic şi veseli tot un pic.

Hodoronc-tronc a rulat în competiţie şi sper că va lua un premiu. De altfel, n-ar fi primul. La Locarno a luat anul trecut Leopardul de argint şi un premiu pentru întreaga distribuţie.

Pe undeva acelaşi unghi de vedere şi în Care cu care, al danezei Hella Joof, explicitare a clasicei expresii autohtone cînd dragostea e mare, ce mai contează sexul. Un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc, numai că bărbatul are o relaţie cu un alt bărbat, iar femeia e măritată şi are un copil. Mergând pe linia noului cinematograf danez, unde totul trebuie să pară din viaţă, filmul amestecă părţile serioase cu cele comice, rezultatul fiind că îţi devin până la urmă simpatice toate personajele.

Tot ieri m-am înfiinţat plină de speranţă la filmul-surpriză, aflasem pe sub tejghea că avea să fie Frida, dar, surpriză, n-a fost Frida, ci Novo, un film din secţiunea Noul film francez, realizat de Jean-Pierre Limosin. Semăna cu Memento al lui Christopher Nolan, dar neargumentat suficient, cu scăpări scenaristice şi o regie care te făcea să crezi că erau mai multe, că la un moment dat regizorul s-a plictisit şi l-a lăsat pe altul să termine treaba.

Sper totuşi ca Frida să-şi facă timp şi să vină la Cluj.