Iar acest moment este cel pe care vrea să-l surprindă regizorul care a realizat La grande bellezza (2013) Căci pentru el frumusețea puterii pare să fie precum cea a soarelui: la apus își atinge culmea fotogeniei.
Așa că se pune întrebarea: cum ar arăta un președinte ideal? Chestiunea este de maxim interes și pentru români, care se confruntă la fiecare mandat cu speranțe mari date de sentimentul de putere conferit de votul direct, pentru ca apoi să fie dezamăgiți de fiecare dată de prestația concretă a președinților încorsetați de Constituție.
O prietenă de-o viață a președintelui închipuit în acest film rostește complimentul din titlu: "nu ești un om politic, ești un jurist", tocmai pentru a sublinia distanța între verticalitatea celui de-al doilea rol față de versatilitatea primului.
Deschizându-și filmul cu citate din Constituție, Sorrentino propune o formulă de președinte ideal, un profesionist și un intelectual deopotrivă, conștient de ceea ce face și de ceea ce vrea să lase în urmă. Retras, aproape melancolic, mai interesat de adevăr decât de putere, își petrece ultimele luni de mandat rătăcind fără o țintă anume prin palatul prezidențial, mai prezent parcă în propriile amintiri decât în manevrarea puterii. Exact opusul a ce sunt de obicei, oamenii politici.
Protagonistul lui Sorrentino este și de această dată jucat de unul dintre actorii săi favoriți, Toni Servillo. Cu o interpretare reținută, dar expresivă de președinte al Republicii Italiene încă în funcție, mai precis în ultimele luni de mandat, "semestro bianco / semestrul alb", cum este numit în italiană.
Puterea sa politică, oricum limitată și înainte prin Constituție, este acum și mai mult redusă, când nu mai are voie nici să dizolve Parlamentul. Tot ce-i mai rămâne de făcut este să promulge o lege pentru permiterea eutanasiei, susținută cu ardoare chiar de fiica sa, care-i este și consilier (Anna Ferzetti). Mai poate, e drept, să semneze una sau două grațieri.
Așa că este o perioadă perfectă pentru ruminații și pentru încăpățânări de bătrân inteligent, de birocrat fin și hotărât, care știe că timpul poate fi un bun ajutor pentru decizii importante. Îl vedem pierdut prin coridoarele somptuoase ale Palatului Quirinale din Roma, în care figura sa se pierde pe fundal, deși privirea fermă străpunge spațiile surprinse în lungimea lor instituțională.
De altfel, este poreclit "beton armat". Îl surprinde perfect. Bineînțeles, el era singurul din palat care nu știa că aceasta îi este porecla. Înainte de a fi președinte, a fost judecător specializat în drept penal, domeniu în care a scris și un intimidant tratat de 4.000 de pagini. Scopul acestuia? Cum aflăm adevărul. Deși catolic, religia sa adevărată este căutarea adevărului. Dar iată că, chiar și după miile de pagini ale tratatului său, dumnezeul său continuă să refuze să i se reveleze complet.
Așa că amână.
Dar nu în mod pasiv, ci curios. Ascultă între timp muzică rap cu accente politice, prilej de amuzante exemple ale tropului clasic în care un bătrânel anchilozat fredonează sau bate ritmul unui hit pop. Apoi riscă să viziteze un condamnat pe viață pentru uciderea soției, în vederea evaluării unei eventuale grațieri.
De aici provine și titlul filmului. Ar fi putut să fie tradus "Grațierea". Dar ar fi ratat întreaga atmosferă de imponderabilitate a filmului. Ba chiar, președintele apare la un moment dat imponderabil, parcă gândurile fiindu-i ascultate și puse în practică.
Momentele moarte din ceremoniile oficiale sunt inundate de amintirile unei morți. A soției sale, moartă de mult timp. O iubise. Așa că nu înțelege, nu vrea să accepte, cum de putuse să-l înșele? Și, mai ales, cu cine?
Mariano de Santis, președintele, se frământă în interior fără încetare, căutând indicii despre cine l-a încornorat. Dar nu reușește să afle nimic. Chiar și prietena sa cea mai bună (Milvia Marigliano), care știe secretul, refuză să i-l spună. Îmbrăcată elegant, vorbăreață până la epuizare, spumoasă și mușcătoare, este o critică de artă, antipodul personalității sale rigide.
Sunt presărate multe momente de comedie fină, adesea însoțite de privirea puțin reprobatoare, dar în același timp inteligentă, a lui Servillo. Actorul proiectează imaginea unei conștiințe perfect lucide, puternică în convingerile sale, dar, în același timp, generoasă față de propunerile celorlalți. Cumva, pare că timpul are în continuare răbdare cu oamenii care au ei înșiși răbdare cu năzdrăvăniile tinerei generații.
Trebuie spus că aici Sorrentino înalță subtilitatea umorului în funcție de ascendența clasei sociale. Aluziile sunt mult mai fine decât în È stata la mano di Dio / Hand of God (2021, disponibil pe Netflix), navigând cu respect și nu doar cu simpatie în jurul protagonistului.
La fel, respectul celor din jur este clar subliniat. De exemplu, într-una din multele clipe de meditație tăcută alături de sepepistul său, îi mărturisește: "Mă gândesc să demisionez cu două săptămâni înainte de terminarea mandatului pentru ca apoi, automat fiind senator pe viață, să pot să votez pentru succesorul meu!" La care tânărul militar îi răspunde: "Îmi permiteți un compliment? Sunteți foarte, foarte inteligent."
Tăcerile lungi, pline de gândire grea, printre care sunt rostite aceste banalități, concentrează modelul unui tip de politician ideal și uman în egală măsură. Trăsătura care poate să unească cele două este puternica sa cultură și ascuțita sa inteligență.
Se remarcă și o utilizare atentă a spațiului, mai exact a poziționării personajelor în spații largi. Vedem adesea planuri ample ale palatelor sau ale intrărilor în clădiri oficiale, în care persoana președintelui este centrală, dar, în același timp, este intrată deja într-un proces de dispariție lentă, cam ca pisica lui Lewis Carroll înainte să-i rămână doar zâmbetul.
Lumea nouă se prezintă atât ca muzica rap, un trop destul de banal, cât și ca un papă de culoare care, pe deasupra, mai poartă și dreadlocks. Bineînțeles că nu este credibil, dar satira acestei alegeri funcționează. Trebuie totuși spus că o asemenea prezență clericală nu are nici farmecul, nici impactul preoților din filmele felliniene, puternice și funcționale simboluri freudiene ale reprimării sexuale.
Per ansamblu, filmul se simte ca o alunecare fantomatică prin simbolurile puterii lipsite de conținut. Imaginile au o aparență platonică. Sorrentino încearcă să surprindă forma ideală de președinte, care este ea însăși o reflecție a unui echilibru solar, abstract și apolinic al încăierărilor politice. De aceea, paradoxal, nu aflăm nimic despre influențe, coaliții, bugete sau alte matrapazlâcuri.
La grazia nu spune nimic concret despre politică, fie ea italiană și cu atât mai puțin dâmbovițeană. Ne spune însă multe despre cum și-ar dori cele două Constituții, similare pe acest subiect, despre cum ar trebui să arate un președinte de stat.