Este chipul actriței Valeria Bruni Tedeschi în postura de interpretă a Eleonorei Duse, o actriță importantă a scenei italiene din perioada de dinainte de Marele Război, care apoi s-a afirmat și ca o figură inconturnabilă spre sfârșitul carierei, revenind pe scenă în perioada interbelică. Ca formulă de film biografic, Duse este neconvențional. Nu prezintă întreaga viață a divei, ci doar finalul carierei - mai exact, renașterea din propria cenușă a unei glorii apuse, în rezonanță cu denumirea simbolică a teatrului La Fenice din Veneția, cel care îi găzduiește revenirea.
Pe tot parcursul filmului ai senzația că, molipsindu-se de la protagonistă, toate personajele sunt pe punctul de a izbucni în plâns. Mitul artei - al înnobilării prin creație, dar și al artei ca limbaj al durerilor societății - devine una dintre confruntările pe care popoarele europene trebuie să le poarte după ce s-au aruncat, cu toate, în hecatombe.
Valeria Bruni Tedeschi încarnează un portret extraordinar al divei. Durerea și suferința aduse de anii de uitare, de ieșire din scenă, se văd ca o greutate în prima parte a filmului, cea în care își acceptă soarta de femeie îmbătrânită. În același timp, reușește să păstreze o patină fină de lacrimi pe tot parcursul poveștii (nu în sens fizic, desigur, ci ca o calitate a interpretării, precisă și expresivă). Chiar și atunci când cunoaște succesul sau, dimpotrivă, atunci când este nevoită să accepte eșecul și să arate suficient de puternică pentru a-și concedia dramaturgul lipsit de talent.
Sincer, tocmai acest stil interpretativ aparte, cu lacrimi aproape permanente despre care nu știi dacă sunt doar în minte sau și în ochii actriței, a fost motivul care m-a determinat să scriu cronica acestui film de artă care, ca multe altele, probabil nu va mai fi distribuit în fața publicului românesc în afara acestui festival. Păcat!
Duse reprezintă o performanță actoricească rară, nu doar prin emoțiile exprimate, ci și prin încăpățânarea de a rămâne într-o asemenea stare, chiar și atunci când destinul personajului începe să se schimbe.
Relația cu poetul, politicianul și aviatorul Gabriele d'Annunzio (Fausto Russo Alesi) ocupă un loc central între direcțiile filmului. Dacă Duse joacă un rol mai degrabă pasiv în raport cu evoluțiile politice ale Italiei de la sfârșitul războiului spre căderea în fascismul mussolinian, d'Annunzio, dimpotrivă, este profund implicat. Apropiat inițial de mișcările de extremă dreaptă ca intelectual, poetul ajunge să înțeleagă că aportul său va fi instrumentalizat în interesul autoritar al regimului și nu pentru o reclădire morală. Iar asta era cu atât mai grav cu cât, în acele vremuri crâncene, Europa trebuia să facă față distrugerii marilor mituri ale propriei civilizații. De aceea, d'Annunzio, poate chiar mai mult decât Duse însăși, va fi frecvent interpretat cu lacrimi în ochi.
Jocul apăsat, în tușe groase, cu gesturi dramatice și rostiri duse până la extrem, conferă filmului o încărcătură puternică, în acord cu gravitatea evenimentelor și fenomenelor sociale din jurul personajelor. Totuși, pe alocuri apare senzația de too much of a good thing. De exemplu, în momentul în care d'Annunzio ține un discurs înflăcărat în Piața Veneția și apoi se retrage, mărturisindu-i lui Duse că "a reușit să-i păcălească" pe fasciști, deoarece a vorbit "despre pace și nu despre moarte", impresia creată este mai degrabă aceea a unui bătrân ușor exaltat decât a unui manipulator subtil al propriei situații. Cu atât mai mult cu cât, ulterior, descoperim că nici fasciștii nu erau tocmai naivi în ale manipulării, reușind să o instrumentalizeze pe Duse ca trofeu politic fără ca ea să conștientizeze pe deplin acest lucru.
Pentru a creiona destinul artistei, frământările creatoarei sunt puse în contrast cu spiritul burghez al fiicei sale, Henrietta, interpretată de Noémie Merlant. Îmbrăcată adesea în haine cernite, sobre, cu o privire aspră și un mers rece, aceasta reprezintă exact opusul mamei: familistă, lipsită de preocupări artistice, ușor habotnică. Nu este, așadar, nicio surpriză că Duse nu doar se îndepărtează de ea, ci ajunge să se înstrăineze profund.
Sunt inserate recurent imagini colorizate de la funeraliile naționale ale lui Duse: trenul mortuar străbătând Italia, oameni îngenunchind, autorități salutând solemn. Aceste secvențe amintesc de imaginile emoționante care au însoțit și la noi funeraliile Regelui Mihai I al României, când trenul a călătorit de la București la Curtea de Argeș, iar reacția publicului părea să suspende timpul.
Privit dintr-un context românesc, filmul capătă o rezonanță suplimentară, mai ales prin ecoul imaginilor funerare și al raportului dintre artist și societate. Asemenea momentelor de solidaritate colectivă prilejuite de dispariția unor figuri simbolice, și aici se conturează ideea că arta poate coagula, fie și temporar, o națiune în jurul unei emoții comune.
În același timp, ambiguitatea relației dintre artist și putere - între instrumentalizare și rezistență - rămâne recognoscibilă și la noi, unde tentația de a transforma figura culturală în capital simbolic persistă, adesea, dincolo de orice încercare reală de reconstrucție morală. Altfel spus, avem multe mari figuri culturale românești care au sfârșit exilate, pentru a fi apoi recuperate politicianist și exploatate în scopuri strict ideologice.
Tocmai de aceea miza filmului italian nu este de a susține că artistul trebuie să fie un agent politic, un soldat al propagandei, ci dimpotrivă: el trebuie să fie impregnat de nevoile profunde și de glasurile nespuse ale națiunii pe care o reprezintă.
În concluzie, se refuză biografia convențională (care cuprinde întreaga viață a unui artist, cu lanțul cauză-efect clar precizat) și preferă să se focalizeze exclusiv asupra unei singure stări, mai precis asupra unei sensibilități artistice aflate în pragul epuizării, dar încă capabile de regenerare și reinventare. Forța filmului provine mai puțin în desfășurarea acțiunii și mai mult din persistența unei emoții difuze, care leagă destinul individual de frământările unei epoci.
Chiar dacă alunecă într-un stil uneori prea apăsat, la limita artificialității, Duse rămâne o realizare cinematografică memorabilă prin puntea pe care o construiește între expresivitatea actoricească a Valeriei Bruni Tedeschi și contextul istoric tragic al Italiei.