Încă din titlu, promite o bucurie calmă, septentrională, ca un fruct bine copt, căci, în traducere liberă, ce altceva ar sugera un titlu ca "bucuria mea"?
Din acest apelativ domestic, repetat aproape ritualic din partea matriarhelor către odraslele lor mici, filmul construiește o poveste despre întâlnirea dintre două vârste ale vieții: bătrânețe și copilărie. Nimic spectaculos sau cutezător, dar tocmai această modestie devine miza: redescoperirea unei copilării trăite în afara ecranului telefonului și reconectată, în schimb, cu vârsta înțelepciunii.
De fapt, povestea este atât de simplă încât ar fi putut foarte bine să fie un scurtmetraj: un băiețel ajunge să petreacă câteva săptămâni la un fel de bunică de-a lui, prilej pentru el de a trece prin niște experiențe reale și de a învăța câte ceva despre cum trebuie trăită viața departe de telefonul mobil, iar pentru bătrânică de a-și rememora amintirile într-un mod inedit și, deopotrivă, curajos.
În același timp, însă, există un ritm al montajului, al mixului de sunet și al ingenuității interpretării, încât timpul trece ușor, ca o după-amiază de vacanță de vară. Nu te plictisești niciun moment, deși majoritatea celor prezentate (prima dragoste, conflictul dintre generații, descoperirea jocurilor de dinainte de "demența digitală" etc.) sunt previzibile la limita clișeului.
O parte importantă din această reușită se datorează interpretării deopotrivă tandre și acide, fără să fie acră, prin care Aurora Quattrocchi dă viață unei bătrânele extrem de vii în părerile ei, dar, în același timp, atentă la nevoile psihologice ale copilului și, cel mai important, sinceră și directă în comunicarea cu acesta.
Preponderent, cadrele sunt de interior, cu lumina puternică filtrată prin ferestrele unei clădiri ceva mai vechi, dar perfect funcționale. Din start, asta creează o atmosferă protectoare, visul oricărui copil: echilibrul între un spațiu îndeajuns de larg ca să poată alerga, cu îndeajuns de mulți copii care să fie însă cunoscuți și, în același timp, destul de sigur încât să nu reprezinte vreun pericol.
Țin minte că, atunci când eram mai mic, un asemenea spațiu se putea găsi pe holurile hotelurilor unde mergeam cu părinții, mult mai sigur decât peisajul urban al sfârșitului ceaușismului, în care începuseră să apară tot felul de amenințări despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească (vezi Dinți de lapte al lui Mihai Mincan).
Așadar, Gioia mia este în primul rând un film de familie. Exemplifică și laudă o copilărie ingenuă, frumoasă. Nu are însă niciun moment un aer moralizator și bătrânicios. Chiar dacă, așa cum spuneam, jumătate dintre personaje sunt mult trecute de 70 de ani (toate femei; este de la sine înțeles că bărbații au fost deja băgați în mormânt de mult timp, pentru că nu au știut cum să își trăiască viața pentru a o prelungi).
Serenitatea cuprinsă în acest film este o pledoarie pentru descoperirea unei lumi în care contactul direct și sincer între oameni, indiferent de diferențele de vârstă sau de sex, este singura garanție a împlinirii omenești. Lumea analogică este spațiul în care visarea și hormonii comunică și se regularizează reciproc. Iar ficțiunile, cum este cea a spiritelor care pasămite ar bântui vechiul imobil, au o consistență reală, nu una virtuală, exploatată și deturnată prin tot felul de algoritmi.
Vedem, de exemplu, o secvență în care copiii sunt răutăcioși și îl udă pe Nico. Este o lecție de socializare, poate inconfortabilă, dar necesară pentru a înțelege asperitățile unui contact direct între oameni. Dar tocmai asta ar putea să fie etichetată drept bullying și să fie începută o cruciadă împotriva sa, tăindu-se astfel naturalețea contactului.
Măiestria regizării scenelor de joacă se vede cel mai bine atunci când gașca se joacă de-a v-ați ascunselea pe străzile pitorești ale Italiei meridionale. Prea curate, de fapt, dar asta nu dă o senzație de artificialitate dacă acceptăm să intrăm în lumea copilăriei, în care gunoaiele sunt ori invizibile, ca în cazul de față, ori obiect al curiozității. Iar aici apare primul sărut, furat pe obraz, pentru ca apoi să fie dezlănțuită o muzică optimistă care exprimă trăirile băiatului.
Precis în observație, Gioia mia funcționează ca un mic exercițiu de respiro cinematografic. Pe când totul este practic invadat de digital, și mai ales viața noastră, a adulților, filmul vorbește despre o epocă demult apusă sau pe care am uitat-o. O vreme a plictiselii, e adevărat, a după-amiezelor prea lungi pentru energia de care dădeam dovadă, dar și a visării cu ochii deschiși, a descoperii de sine prin gesturi, tăceri, răutăți, săruturi și mici ritualuri domestice.
Așadar, Gioia mia este un film cald și simplu pentru copii și, totodată, o pledoarie pentru a deschide ochii către poveștile de viață ale celor de lângă noi și pentru a reînvăța să ne plictisim. Pentru că plictiseala nu este decât asceza preliminară prin care trecem pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă înăuntrul nostru și, mai ales, cum putem să acceptăm mai bine ceea ce vor și ceilalți de la noi.