Mai degrabă decât o relatare cronologică, filmul urmărește parcursul înotătorului evreu printr-o succesiune de amintiri care gravitează în jurul apei. Aceasta îndeplinește mai multe funcții esențiale. În primul rând, devine mediul care păstrează și readuce la viață memoriile unei existențe complicate: de la copilăria din Algeria și competițiile câștigate, până la persecuția nazistă, deportarea în lagăr și pierderea familiei. Se conturează astfel un flux al memoriei care surprinde o viață obligată să reziste vicisitudinilor istoriei, într-un context în care dreptul la identitate și individualitate este constant amenințat.
Tot apa este mediul în care o întâlnește pe cea care îi va deveni soție și care îi va dărui o fiică. În același timp, ea capătă și o funcție protectoare, devenind aproape singurul spațiu în care Nakache își poate regăsi libertatea și supraviețui circumstanțelor dure ale epocii. De la competiția de la care este descalificat din cauza originii sale, până la umilințele la care este supus de soldații naziști - care îi aruncă pâinea în apă și îl obligă să înoate după ea - apa rămâne o prezență constantă în viața sa. Paradoxal, tocmai acest spectacol macabru devine uneori și o formă de supraviețuire. Astfel, apa apare ca un element omniprezent, parte integrantă a traseului pe care îl parcurge cu încăpățânare.
Maniera picturală de factură impresionistă în care este realizat scurtmetrajul elevează povestea. Alegerea estetică se potrivește perfect cu construcția narațiunii: fragmentară, bazată pe sugestie și simbol. Reprezentarea cronologic-realistă este plasată pe plan secund, iar fluxul de semnificații transmite clar intenția filmului de a aborda teme precum rezistența personală împotriva sistemelor opresive și, implicit, împotriva istoriei.
Florence Miailhe se folosește de straturi translucide pentru a sugera fluxul apei și al memoriei. De altfel, regizoarea se folosește de nuanțe sobre, mai mereu închise, pentru a insinua gravitatea tensiunii resimțită de protagonist, reflectând constrângerile impuse de istorie. Un exemplu elocvent este scena în care este forțat să înoate de soldații naziști: apa capătă tonuri de negru, amplificând senzația de violență și suprimare. Procedeul impresionist servește astfel pentru a reitera ideea de memento. Cadrele nu sunt detaliate, ci mai degrabă creionate la un nivel sugestiv, exact ca amintirea care funcționează pe baza unor coordonate centrale, omițând detaliile neimportante.
Papillon / Butterfly oferă o experiență vizuală și emoțională în care narațiunea istorică se îmbină cu reprezentarea expresivă. Forma plastică a filmului sugerează păstrarea memoriei împotriva uitării și a anulării istorice, iar tușele delicate rămân chiar și atunci când Nakache părăsește focusul. Astfel, forma și fondul se armonizează, oferind o privire succintă, dar suficientă asupra peisajului socio-politic din prima jumătăți a secolului XX.
Aceasta se exprimă simultan subtil și vădit, iar revizitarea ei rămâne la fel de necesară și astăzi, tocmai pentru că pare indispensabil ca societate să reflectăm asupra modului în care memoria și libertatea (atât individuale, cât și colective), continuă să fie valori fragile, predispuse la deteriorări externe.