Scurtmetrajul urmărește povestea unui băiat sărac din Montrealul începutului de secol XX. Adăpostindu-se pe timpul iernii într-o casă dărăpănată, descoperă că lacrimile fetei care trăiește în apartamentul vecin, alături de o mamă vitregă crudă și un tată neajutorat, se transformă în mod miraculos în perle. Cel puțin aceasta este povestea pe care băiatul, ajuns peste ani bunic îi povestește nepoatei sale, care găsește o astfel de perlă într-o cutiuță de valori. În esență, însă, filmul operează la nivel sentimental și își conturează această narațiune pentru a aborda tema singurătății, o pustietate sufletească atât de profundă încât își caută alinarea sub orice formă.
În final, se dovedește că povestea fetei ale cărei lacrimi se transformă în perle nu este decât o invenție a băiatului, menită să-i ajute să vândă noul material venit din Țara Soarelui Răsare: plasticul. Această fantezie nu este însă doar un truc comercial, ci și expresia unei nevoi profunde de apropiere și iubire. Povestea este, în primul rând, un dar pentru nepoata sa, dar și o formă de consolare pentru propria copilărie petrecută în mizerie și lipsuri. În același timp, ea devine un mijloc de a-l înșela pe proprietarul amanetului, un personaj la rândul său devorat de singurătate. În cazul acestuia, golul interior nu mai poate fi umplut decât prin acumularea obsesivă de bani.
De altfel, atmosfera apăsătoare definitorie pentru scurtmetraj este accentuată și la nivel vizual. Persistă o cromatică sobră și dominată de tonuri închise, care inspiră tocmai această austeritate emoțională, dar și o dorința latentă de a scăpa din mediul sufocant. Mai mult decât atât, pentru a induce chiar și mai mult ideea de precaritate, personajele sunt confecționate din papier-mâché. Textura lor neuniformă și rece creionează condiția fragilă în care se află, atât material, cât și afectiv. Toate acestea în contrast cu viața actuală, în care cromatica este mult mai vie, iar tonurile sunt mult mai luminoase.
Această ramă a poveștii funcționează atât de bine tocmai datorită ritmului susținut pe care îl are, fără să se piardă în detalii care s-o îngreuneze, ci se menține palpitantă și inteligibilă. În plus, alege să nu se dezvăluie complet privitorului, lăsându-i libertatea de a alege dacă ceea ce a văzut este și ceea ce ar trebui să creadă. La o adică, întreaga narațiune ar putea fi falsă, iar perla să fie un simplu pretext pentru ca bunicul să-i spună o istorisire nepoatei. Sau poate că, într-adevăr, să fi existat în universul scurtmetrajului o fată ale cărei lacrimi se transformau în perle. Rămâne și la latitudinea privitorului să decidă ce este adevărat și ce este ficțiune.
Așa cum afirmă și protagonistul, La jeune fille qui pleurait des perles / The Girl Who Cried Pearls conturează o poveste care nu are un final fericit, indiferent de unghiul din care este privită. Dacă fata este reală, își pierde tatăl într-un accident tragic. Dacă este doar o născocire a băiatului, acesta îl înșală pe proprietar într-o manieră machiavelică pentru a evada, consolidându-și viața pe o minciună. Proprietarul amanetului se afundă în propriul hău interior, fără nicio perspectivă, îngropat în datorii. Astfel, singurătatea câștigă neînduplecată.