Nu este deloc așa ceva!
Privirea Maschei Schilinski nu este interesată de istorie, nici de genealogii și nici de evoluția clară a personajelor. În centrul filmului nu se află timpul social, ci o experiență mult mai dificil de prins în cuvinte: momentul tulbure în care o fată începe să presimtă lumea adultă fără să o înțeleagă încă. In die Sonne schauen / Sound of Falling / Singure sub soare nu urmărește istorii ale unor persoane individuale, ci senzații - acea neliniște hormonală care precedă maturizarea și care se repetă, cu prea mici variații, din generație în generație.
Sau, cu propriile ei cuvinte: "Am vrut să arăt totul prin subiectivitatea acestor fete, pentru că filmul combină percepția, memoria și imaginația, arătând cât de fluide sunt ele. Nu ne-a interesat psihologia clasică a filmelor istorice, în care urmărești un personaj de la copilărie până la bătrânețe." Adaug ei: nici o serie de personaje în înlănțuirea epocilor istorice.
Așa că Schilinski își propune și atinge o temă mult mai ambițioasă din perspectiva mijloacelor cinematografice: cum să transpună pe peliculă liniștea dinaintea furtunii care se petrece în corpul unei fete exact înainte de a cunoaște viața în deplinătatea ei. Care sunt gândurile acesteia atunci când ea însăși nu le înțelege? Care sunt legăturile cu femeile din familie, mame, bunici, surori mai mari, care au trecut prin ceea ce trece ea, dar insistă să păstreze tăcerea asupra tuturor acestor taine amenințătoare și de neocolit?
Și, dacă totul se petrece în același spațiu domestic al unei ferme, oare clădirea aceasta, împreună cu curtea ei și cu râul care curge liniștit în apropiere, sunt ele protectoare sau ascund și pericole nevăzute, uitate în timp, dar impregnate cumva într-un fel de memorie inconștientă a lucrurilor și locurilor?
Prin utilizarea unei palete largi de mijloace de expresie cinematografică, dar în același timp extrem de coerentă și concentrată, In die Sonne schauen / Sound of Falling / Singure sub soare creează în spectator o reacție aproape hormonală.
Inspirația filmului provine din dezechilibrul specific perioadei pre-pubertății feminine, în care amenințările sexuale sunt vizibile, dar încă greu de înțeles. Este acea perioadă de latență de care vorbea Sigmund Freud, după faza falică în care diferențele sexuale au fost descoperite, dar cu puțin înainte de cea a maturizării sexuale ce survine în adolescență, în care dezlănțuirea - "căderea" din titlu, dacă vreți - nu mai poate fi controlată.
Acum începe să se întrezărească, încet-încet, pericolul sexual, încă greu de înțeles. În continuare, el este mai degrabă sugerat, ascuns, îndepărtat, deși a început să exercite o atracție hipnotică.
De exemplu, un leitmotiv extrem de grăitor, deși tăcut așa cum sunt peștii, este reprezentat de apariția țiparilor din râul din apropiere, o clară aluzie falică cu valențe freudiene. Chiar dacă sunt comestibili, acești pești apar ca o amenințare ascunsă venită din râu în legătură cu femeile în general și mai ales cu tinerele fete care descoperă lumea. Corpul lung și alunecos al acestor vietăți ascunse în apele mâloase ale râului, care uneori mușcă producând o groază ambiguă, aproape incitantă, concentrează tăcutele amenințări, nevăzute, care pun în pericol generațiile de tinere ce se succed la fermă.
De aici reiese și alegerea de a refuza orice liniaritate temporală a poveștilor. Chiar dacă ni se oferă câteva elemente prin care putem plasa episoadele - de obicei la nivelul costumelor, un indiciu narativ subtil și aproape superfluu - acestea sunt mixate într-un flux narativ în care se contopesc mai ales senzațiile subiective, adică cele care rămân identice cu sine de-a lungul femeilor. Trecerea epocilor se petrece doar la suprafață, ca atunci când te scufunzi în apă și privești în sus lumina, activitate la care protagonistele filmului se dedau adesea.
Imaginea este adesea încețoșată, obturată, îndepărtată. Reușește însă să nu fie claustrofobică, pentru că nu vrei neapărat să scapi din universul destul de protejat al fermei, în care familiile sunt relativ unite, ci doar să controlezi pericolele ascunse. Curiozitatea adolescentelor nu depășește limitele care îi sunt impuse din exterior, din ritualul mișcărilor adulților în truda lor agricolă, ci se încordează mai ales în înțelegerea propriei ființe. Aici, în interior, zac cele mai mari enigme și cele mai mari vulnerabilități. Iar în preajmă vor fi întotdeauna niște adulți masculi care așteaptă să muște.
De aceea, perspectiva filmului este exclusiv feminină. Toate personajele masculine apar ca obiecte, văzute de la distanță, prin uși care se închid rapid sau prin ferestre murdare. Masculinitatea suscită curiozitate, o atracție uneori morbidă, dar reprezintă mereu o amenințare potențială prin haosul pe care îl poate declanșa.
Eros merge întotdeauna alături de Thanatos, așa că moartea este cealaltă taină a vieții locuitoarelor de la fermă. Doar că morții apar întotdeauna frumos împodobiți, ca și cum ar trebui să rămână îmbălsămați pentru vecie în amintirea celorlalți. În prima parte a filmului, vedem un băiețel mort care este surprinzător de fotogenic, iar moartea este semnalată doar printr-o muscă ce se așază pe fața lui liniștită, dar neliniștitoare. La fel cum, la un moment dat, o altă muscă (de fapt aceeași, în ordine semiotică - "musca ce indică moartea") se așază pe corpul neînsuflețit al unui pui de căprioară care pare că doarme.
Culorile sunt adesea lipsite de saturație, dar fără să dea impresia de monocrom. Ele creează senzația unei realități de care viziunea subiectivă a naratoarei inter-generaționale este cumva îndepărtată, chiar dacă se poate mișca în acea lume, chiar dacă este amenințată de ea sau chiar ea însăși poate să o amenințe. E ca și cum ar fi perspectiva unui spirit feminin care se tot întrupează în femei, care se simte înlănțuit în corpul lor de fiecare dată și care încearcă de fiecare dată să înțeleagă puterile ascunse din același cadru strâmt (fermă, râu, câmpul din apropiere).
Uneori, apare o voce feminină din off care însă nu explică neapărat ceea ce se întâmplă, ci din contră deschide întrebări existențiale profunde. Știți dumneavoastră, acele întrebări pe care cu toții ni le-am pus în adolescență, întrebări serioase și sincere, și de atunci încoace tot facem eforturi să ne mințim că erau puerile, fără răspuns, inutile. Ca de exemplu următoare constatare: "Oamenii cred că suntem ceea ce facem. Dar eu dimpotrivă, cred că suntem cu adevărat atunci când facem ceva."
Mișcările sunt lente. Nu neapărat fantomatice, deși uneori ai această impresie, ci ca și cum o forță străină ar împinge pe fiecare să facă ceva, adesea fără o explicație care să așeze clar o motivație a personajelor, un istoric. Memoria nu este individuală, ci hormonală și, la rândul ei, motivația fiecăruia pare să vină dintr-un univers paralel, neînțeles, dar inexorabil. Nu aflăm mare lucru despre contextul celor mai multor întâmplări, iar uneori chiar moartea și mutilarea sunt deghizate sub oficialul și mincinosul "accident de muncă".
Așadar, In die Sonne schauen / Sound of Falling / Singure sub soare ar putea frustra spectatorii care caută explicații, psihologie motivațională feminină sau istorie critică a secolului trecut. Toate aceste instrumente ale narațiunii clasice lipsesc.
În schimb, reușește să surprindă ceva mult mai greu de reprezentat: o memorie feminină difuză și hormonală, imprimată în ziduri și locuri, care traversează generațiile. Pentru Schilinski, trecutul nu este o succesiune de evenimente, ci o stare a corpului care incită fiecare generație de femei să își redescopere sexualitatea, cu toate provocările și fascinația vârstei. Ceea ce, de altfel, sugerea și titlul din germană: privitul în soare poate fi dificil și dureros, dar în același timp hipnotic și extrem de satisfăcător.