Protagonista traversează perioada adolescenței, atunci când nu doar realizează preferințele sale sexuale, dar începe să le urmărească în mod activ, susținut. Practic, toată povestea prezintă o transformare a exteriorului, o oficializare a identității și o experimentare continuă mai degrabă decât un arc caracterial.
Însă, privind mai atent, observăm că, de fapt, protagonista nu se schimbă. Învață lucruri noi, într-adevăr, dar mai degrabă se dezvoltă liniar decât periculos. Chiar și atunci când trece un important jalon al maturității, anume bacalaureatul, chiar dacă schimbă radical mediul social plecând la facultate, cu bețiile ei, Fatima pare să rămână identică cu sine însăși. Acele -ing-uri de la început care în engleză implică tocmai ideea de metamorfoză, de progres chiar și la gerunziu, rămân doar de suprafață.
În bună măsură, sentimentul acesta de inexorabil, de dezvoltare și experimentare relativ nechestionată este potențat de interpretarea magistrală a actriței din rolul principal. În cea mai mare parte, aceasta își interpretează foarte reținut partitura, lăsând doar camerei de luat vederi, și aceasta în planuri strânse, câteva frânturi de informație prin mici grimase ale feței, care altfel ar fi fost invizibile cu ochiul liber.
Aș spune că Nadia Melliti duce la măiestrie arta actorului de film, adică un tip de a juca foarte fin, calibrat anume pentru obiectivul apropiat al camerei, capabil să înregistreze cea mai fină zvâcnire a mușchilor feței. Această direcție stă în strictă opoziție cu interpretarea teatrală, cu gesturi largi și mimică exagerată, gândită pentru a fi vizibilă chiar și pentru ultimul rând al sălii de teatru.
Tensiunea între mediul conservator de imigranți maghrebieni la a doua generație și cel urban și middle-class, în care cultura gay este perfect integrată, nu este niciodată rezolvată. Apropo, ca fapt divers: Fatima se prezintă în conversații drept "egipteancă", familia ei vorbește despre originile "tunisiene", iar în sinopsisul oficial al filmului se vorbește despre o "algeriancă". Mă rog, mai puțin important...
Important este că, într-un mod destul de puțin credibil din punct de vedere al probabilității, dar bine concentrat dramaturgic, pentru încărcarea disonanței din protagonistă, aceste două lumi nu se intersectează, de fapt.
Există, de exemplu, o secvență în care Fatima se duce la un lider religios islamic "întrebând pentru o prietenă" lesbiană chestiuni religioase. Oricât ar fi de transparentă întrebarea, imamul se preface că nu înțelege despre cine este vorba. Și tot așa despre toată viața Fatimei, ca și cum aceasta ar reuși să-i mențină pe toți ai casei perfect ignoranți față de orientarea sa. Mai mult, chiar și imaginea acestui lider religios este idealizată, fără asperități și fără cramponări în real.
Pe de altă parte, însă, atunci când are un moment de apropiere maximă de mama sa și izbucnește în plâns, iar noi știm din ce cauză plânge, pe când mama sa nu știe, ei bine, acel moment funcționează dramaturgic impecabil, căci reușește să inducă o identificare cu dilemele și presiunea psihologică a protagonistei.
Tot aici, într-o subtilă trimitere la originile actriței, aceasta este filmată aproape exclusiv din profil, aducând aminte de pictura egipteană antică. Direcția nu este dusă mai departe, însă, chiar și așa, efectul vizual este extrem de bine surprins și rămâne ca încă un plus al acestui film.
Privit așa, din această perspectivă fals-normalizată, fără asperități reale sau interacțiuni contondente, Sora cea mică / La petite dernière / The Little Sister se prezintă în primul rând ca un film destinat comunității gay.
Merită, totuși, să ne întrebăm în ce măsură publicul românesc, pe care îl știm atât de conservator, ar fi receptiv la o asemenea combinație între o poveste de afirmare a identității homosexuale și un film bazat pe o interpretare foarte precisă. Altfel spus, dacă va fi primit ca un film care privilegiază atât un tip de actorie, cât și un conținut încă destul de controversat pe la noi. Mi-am pus asemenea întrebări în timpul filmului, gândindu-mă la vocația cinematografului de a spune adevăruri universal umane prin intermediul unor povești particulare, deoarece consistența poveștii mi se pare destul de banală, ancorată foarte bine în realitățile presupus comode ale Franței actuale.
Avem proiectat ca un peisaj republican idilic, în care islamul nu suferă de radicalism religios, în care societatea republicană nu are probleme în a-și integra minoritarii, în care familiile sunt funcționale, fericite și numeroase, iar școala este, cum altfel, decât meritocratică și inclusivă. Iar singura problemă a tinerilor, valoroși, sportivi și sănătoși, este doar să petreacă și să își lămurească tulburările romantice. Și fac asta chiar și prin parade gay, pe lângă care nu există nici fanatici religioși care să le conteste, nici camere de luat vederi care să le proiecteze în media unde ar putea să ajungă cine știe unde.
Altfel spus, dincolo de interpretarea și regia reușite, scenariul proiectează o societate plată, nerealistă. Posibil ca intenția să fi fost tocmai un fundal monocolor pe care prim-planul actriței să detașeze mai bine, dar creează un sentiment de idealism care, până la urmă, reduce tocmai din plăcerea unei drame care ar fi putut să fie mult mai profunde decât a ieșit în realitate.