Blifat de Gabriel Pintilei, Fragile. Do not drop de Maria Silvia Pitea, În doi de Ioana Blănaru, With a little help from my friends de Maria Manolescu, Karmacuantic de Laurenţiu Bănescu, Corpuri în descompunere de Cristian Panaite şi Mi-e frică de Mihaela Michailov. Acestea sînt textele selectate de cei cinci membri ai grupului (Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Cărbunariu, Ana Mărgineanu şi Andreea Vălean) la a treia ediţie a concursului dramAcum.
Cinci dintre autorii textelor citite (Maria Silvia Pitea, Ioana Blănaru, Laurenţiu Bănescu, Maria Manolescu şi Mihaela Michailov) vor avea o lună şi un grant de 1.000 euro pentru a-şi dezvolta piesele în colaborare cu regizorii de la dramAcum şi dramaturgul Peca Ştefan, mulţumită unei considerabile finanţări din partea Fondului Cultural Naţional.
Nu e vorba de începători într-ale scrisului în cazul nici unuia dintre cîştigătorii dramAcum: Mihaela Michailov e critic de teatru, autoarea dramatizării lui Habarnam (montată de Alexandru Dabija la Odeon) şi a scenariului pentru spectacolul Balul, în regia lui Radu Alexandru Nica (va avea premiera în toamnă la Sibiu), Maria Silvia Pitea şi-a văzut textul prezentat în lectură în cadrul unui proiect despre violenţa domestică, la Odeon, Ioana Blănaru e poetă, Laurenţiu Bănescu (lansat în viaţa noastră teatrală, ca actor - deşi nu facultatea asta a făcut-o - de concitadinul lui, Peca Ştefan) şi Maria Manolescu sînt studenţi în anul doi la masteratul de scriere dramatică al UNATC Bucureşti. Plecat la studii, Cristian Panaite e implicat în proiecte dramaturgice în Statele Unite, iar Gabriel Pintilei, actor, e autorul piesei Elevator, selectată la dramAcum2 şi montată de Adriana Zaharia la Foarte Mic, filmul avînd ca scenariu acest text urmînd să apară pe foarte marile ecrane.
Acestea sînt personajele: sînt tineri (aşa cere regulamentul dramAcum) şi vin de undeva, nu de nicăieri. Textele lor (dintr-un număr mai mic de propuneri venite la dramAcum, dar, spune Radu Apostol, de o calitate superioară) au fost citite, în regia membrilor grupului, la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti, pe o căldură cumplită, în condiţii de saună cărora actorii le-au făcut faţă cu brio, dar spectatorii, mai puţin. "Piesa" e aceeaşi de la dramAcum2 (din 2004, concursul fiind bienal), contextul e însă diferit. Scena e şi ea aceeaşi: după o bruscă ruptură de Teatrul ACT, cu care începuse un parteneriat, grupul dramAcum şi-a ţinut lecturile din 2004 la Foarte Mic, unde ulterior au fost şi produse două spectacole pe texte nominalizate la concurs (Elevator şi Vitamine de Vera Ion, numită iniţial Radical).
Spectacolul nu mai e însă acelaşi: de la apariţia, intempestivă şi tulburătoare, în 2002, a grupului de regizori care căutau piese autohtone contemporane, care susţineau emergenţa unei noi dramaturgii, preocupată de realitatea cotidiană de aici şi acum, şi un mod distinct de lucru cu autorul dramatic (sub forma colaborării întru crearea unui text pentru spectacol, nu pentru hîrtie), lucrurile în teatrul românesc au început să se schimbe, şi asta tocmai datorită lor.
Tineri pentru tineri: proiectul unei noi dramaturgii
Şi anume, membrii dramAcum - dar nu numai ei - au început să-şi găsească din ce în mai uşor piesele pe care le căutau, dramaturgia unei generaţii care să construiască teatral harta unui moment din viaţa unor oameni şi din cea a ţării/ culturii în care trăiesc. Dincolo de "miza România" (singura care i-a fost fidelă de la bun început e Gianina Cărbunariu), care, mai puţin subtil utilizată, se poate pe loc transforma în exhibiţionism şi sfidare facilă, singura - şi vreau să spun singura - temă majoră a teatrului emergent românesc, cu tot cu aspiraţiile sale de implicare socio-politică, este conflictul intergeneraţionist. Dramaturgia recentă este, cu cîteva remarcabile excepţii care se pierd în zgomotul de fundal, una scrisă de tineri despre tineri (şi despre care cîteva cineva zice că nu e doar pentru tineri, în siajul absurdei categorisiri a teatrului pe stricte grupe de vîrstă a publicului). Elevator-ul lui Pintilei e o poveste despre doi adolescenţi, mady-baby.edu e drama a trei tineri în derută identitară, Vitamine (una din rarele piese unde apar personaje mature autentice) de Vera Ion e şi ea o dramă de familie avînd ca temă importantă disperarea copiilor, The Sunshine Play, Şi eu şi tu, Fuck you, Eu.ro.Pa!, D.W., New York [Fuckin' City], Tot ce se dă (ultimele două apărute şi în volumul 4atru piese, la Editura LiterNet)... mai tot ceea ce mediul teatral şi spectatorii identifică drept dramaturgie nouă are în centru problemele, inadecvările şi frustrările tinerilor. Unele dintre aceste texte au făcut parte din selecţiile dramAcum, iar piesele cîştigătoare ale ediţiei 2006 a concursului se apropie destul de mult de ele. Ceea ce le desparte e, să zicem calitatea: între timp, limbajul dramaturgic al temei generaţioniste a reuşit să-şi atingă o formă excelentă.
With a little help from my friends al Mariei Manolescu e, indubitabil, unul din cele mai bune texte pentru teatru scrise în ultimii ani. Povestea unui adolescent care vrea să se sinucidă şi construieşte un întreg joc de societate, lăsînd soarta (o carte trasă la întîmplare) să decidă care dintre prietenii săi va fi mesagerul morţii, nu e o situaţie excepţională în sine. La Maria Manolescu, însă, construcţia dramatică, răsturnările de situaţii, simţul cuvîntului şi al replicii şi trasarea personajelor sînt, în sine, excepţionale.
Blifat al lui Gabriel Pintilei e darea de seamă teatrală a răzbunării unui puşti de şcoală primară pe familia sa ipocrită, cu urmări de care copilul e prea puţin conştient; e mai mult un crochiu de piesă şi ar avea nevoie să fie dezvoltată. Karmacuantic e şi ea o dramă de cuplu şi grup de prieteni, care însă Laurenţiu Bănescu o scapă din mînă pe la jumătate, pierzînd personajele şi scoţînd cumva din pălărie finalul. Fragile. Do not drop are ca temă violenţa în familie, din perspectiva fiicei, cu inserturi monologale ale mamei şi tatălui în care se văd clişeele de percepţie psihologică a unei autoare tinere; clişeele fac, de fapt, ca întreg textul să fie previzibil şi uşor moralist, mai mult de teatru educaţional decît de teatru pur şi simplu. Stufos - în sensul complexităţii şi amploarei -, Est-Vest. Corpuri descompuse arată o remarcabilă stăpînire a tehnicilor de scriere dramatică (Cristian Panaite are o experienţă americană în domeniu); şi aici, eroii sînt tineri - americani şi români, în plină ciocnire culturală. Mi-e frică al Mihaelei Michailov e un text neterminat, cu o construcţie de instalaţie, înrudit, structural şi tematic (spaimele şi anxietăţile nevricoasei societăţi contemporane, care-şi varsă temerile şi frustrările pe la fel de anxiosul aproape), cu Terorismul fraţilor Presniakov.
În ansamblu, miza corpusului de piese selectate de regizorii de la dramAcum e mai ridicată decît în anii trecuţi; sînt, altfel spus, mai ambiţioase. Rămîne întrebarea dacă ele reflectă starea şi preocupările noii dramaturgii, în general, sau în mare parte preferinţele membrilor dramAcum (artişti puternici cu viziuni subiectiv-radicale, însă impresia e că tinerii scriitori de teatru au căpătat o sănătoasă siguranţă în ei înşişi şi propriile opţiuni. Ceea ce e bine, cîtă vreme toată lumea - de la dramaturgi la regizori - încă mai ştie că România de aici şi acum e ceva mai mult decît universul cetăţenilor ei sub 30 de ani (şi după buletin, şi mental). Adică atîta vreme cît cei care se-apucă de făcut teatru ştiu că există şi alte teme dureroase decît dramele trăite pe propria piele şi experienţele prin care trec ei sau prietenii lor.
Altminteri, m-aş putea şi eu întreba, eu precum babele din autobuz: unde vom ajunge dacă tinerii creatori de teatru - noua generaţie - se va dovedi la fel de egocentrică precum predecesorii lor pe care i-au repudiat?