Protectorul - Superman Returns

Cum faci un Superman fără Christopher Reeve? S-a mai făcut (la TV), dar rămîne o întreprindere delicată: Reeve (care a murit în 2004, la vîrsta de 52 de ani şi la aproape 10 ani după accidentul care-l lăsase paralizat) e în continuare atît de iubit, încît era firesc ca dorinţa realizatorilor de a-i găsi un înlocuitor să se ciocnească de teama lor de a recunoaşte public că el poate fi înlocuit. Noul interpret, Brandon Routh, evoluează ca şi cînd ar fi primit misiunea de a se impune în rol fără să se impună prea tare - fără să trezească bănuiala că şi-ar închipui vreo secundă că e rolul lui şi nu al lui Reeve. E o misiune neutralizantă pentru orice actor şi există ceva congelat, doar-aparent-viu, în zîmbetele şi gesturile reeveşti livrate de Routh - realizatorii ar fi putut la fel de bine să umple rolul cu bucăţi potrivite alese din Superman (1978), Superman II (1981), Superman III (1983) şi Superman IV (1987). De altfel, pentru secvenţele în care apare tatăl lui Superman - înţeleptul Jor-El de pe planeta Krypton -, ei au folosit materialul din 1978, cu Marlon Brando. Înţeleaptă decizie. După cum vorbeşte Jor-El ("Pămîntenii n-au nevoie decît de o lumină care să le arate calea. De-aceea te-am trimis pe tine, unicul meu fiu."), e clar că traducerea din kryptoneză a numelui său ar trebui să fie ceva gen "Cel-de-Sus" şi să distribui un alt actor înseamnă să insinuezi că mai există şi un alt Dumnezeu în afară de Brando - or, pentru hoardele de brandomani fundamentalişti (conduse de Sever "The Wild One" Voinescu), asta înseamnă jihad.

Fragmentul cu Brando e prezentat frumos, cu veneraţie, ca un mesaj lăsat de Jor-El pentru fiul său într-un fel de sanctuar construit de kryptonieni la Polul Nord şi violat acum de cel mai mare duşman al lui Superman, geniul megaloman Lex Luthor (Kevin Spacey în vechiul rol al lui Gene Hackman); sanctuarul e construit în întregime din cristal şi, atunci cînd se umple de imaginile şi de sunetele lui Brando, sugerează o cinematecă de vis (mi-a amintit de titlul dat de Graham Greene culegerii lui de cronici de film, The Pleasure Dome, după versul lui Coleridge "O catedrală a plăcerii cu peşteri de gheaţă"), iar emoţia de pe faţa lui Spacey pare mai curînd a lui decît a personajului. Regizorul, Bryan Singer, merge şi mai departe cu cinefilia: în rolul mamei adoptive, pămîntene, a lui Superman o distribuie pe Eva Marie Saint. Deci acum ştim: Superman e (mă rog, e şi nu e) fiul dumnezeiescului cuplu din Pe chei de Elia Kazan. Din păcate, ideea asta are mai mult farmec decît sens - dacă nu cumva e un suspin de nostalgie al lui Singer (care înainte de a se îngropa în benzi desenate a făcut The Usual Suspects) după o epocă în care filmele hollywoodiene nu se ocupau de supereroi, ci de bărbaţi şi femei care mai ştiau şi ce e ratarea. "Aş fi putut să am performanţe, aş fi putut să fiu campion, aş fi putut să fiu cineva", gemea personajul lui Brando din Pe chei, şi ce-ar putea să înţeleagă Superman din durerea lui?

Premisa lui Superman Returns este că el a lipsit de pe Pămînt în ultimii cinci ani şi că în timpul acesta, ziarista Lois Lane (Kate Bosworth), iubirea lui, a scris un articol răzbunător intitulat "De ce n-are lumea nevoie de Superman". Imediat după întoarcerea lui vine un moment interesant (nu mai lung de o secundă, două) cînd vede la televizor ceva din Orientul Mijlociu şi pare descumpănit, ca şi cînd şi-ar da şi el seama cît de depăşite sînt metodele lui (prinderea spărgătorilor, dejucarea planurilor elucubrante ale lui Luthor) de a rezolva problemele omenirii; la urma urmei, Superman e o creaţie a anilor '30 - între el şi noi stau cîteva războaie ale căror complexităţi ar fi trebuit să-l înghită ca nişte nisipuri mişcătoare, cu capă cu tot. Dar îndoiala asta (dacă asta e) nu-l ţine decît o secundă şi alta nu mai răzbate pînă la el. Are de rezolvat problemele omenirii. Cum? Păi prinzînd spărgători şi dejucînd planurile lui Luthor. Nu există nici un risc ca filmul să-i dea dreptate lui Lois Lane; e un lucru hotărît de la bun început că lumea are nevoie de Superman. Nu iau în derîdere nevoia asta de protectori imaginari (fie ei şi purtători de chiloţi roşii peste colanţi albaştri); e la fel de omenească, în caraghioşenia ei, ca şi fantezia zborului, şi e unul dintre rosturile cinematografului să le dea ghes şi nas şi uneia, şi celeilalte. Problema e că nici măcar realizatorii nu par să fi crezut cu adevărat că lumea avea nevoie de un nou Superman. Nici măcar n-au încercat să ofere lumii un nou Superman, ci un vechi Superman cu noi efecte speciale: au defilat tot cu amintirea lui Reeve şi a lui Brando şi, ca să-l scutească pe erou de noi provocări, de provocări adaptate la lumea de azi (lumea aceea care are nevoie de el), l-au scos de la naftalină pe Lex Luthor, cu diabolismul lui clovnesc. Cu toată clovneria şi cu toate eforturile lui Spacey, Luthor nu e prea interesant ca personaj, dar ca problemă a omenirii are o mare calitate: e o problemă pe care Superman chiar o poate rezolva.