Nu sunt un fan Jennifer Aniston şi n-am nici o şansă să devin taman acum, după ce am văzut The Break-Up, pe care actuala "logodnică a Americii" aproape că trebuie să-l ţină singură pe umeri, alături de mult mai talentatul Vince Vaughn.
Filmul acesta a venit pentru Jennifer Aniston taman după despărţirea de Brad Pitt - sună frivol, dar e o realitate pe care n-o putem ignora - şi, probabil, agentul a sfătuit-o să accepte rolul dulce-amar al unei femei care se desparte de iubitul ei ca să-şi exteriorizeze & exorcizeze drama.
Ar fi existat motive ca apropierea de viaţa reală s-o facă pe Aniston să joace mai bine (poate agentul a şi mizat pe asta), dar actriţei i-a devenit, se pare, imposibil să se mai rupă de stilul de joc din serialul Friends. Cu atît mai mult cu cît şi regizorul Peyton Reed (autorul, în 2003, al simpaticului Down with love! / Jos cu dragostea!) îi exploatează imaginea şi plasează filmul aproape exclusiv în studio, de unde şi claustrofobia.
Peyton Reed n-a avut mînă bună. Jennifer Aniston, care mi se pare o actriţă gonflată, nu are nici talentul, nici carisma să te facă să stai aproape tot filmul uitîndu-te aproape numai la ea. Din cauza jocului monoton şi superficial al lui Jennifer Aniston - pe care n-o poţi vedea deocamdată fără să nu te gîndeşti la povestea ei cu Brad Pitt, care a stricat atîta hîrtie - Vince Vaughn păleşte, Vincent D'Onofrio pare că a greşit filmul, Judy Davis joacă pentru sine, iar Ann-Margret regretă pensia. Cele cîteva poante reuşite se duc la fund, nu numai pentru că nu sunt numeroase, dar şi pentru că aerul trist şi îmbîcsit care umple bucătăria te ţine în gardă pînă la sfîrşit. Te mai miri că personajul lui Vaughn e atît de sictirit?
Bine, în linii mari, dezvoltarea dramaturgică e corectă. Felul în care cele două personaje reacţionează e justificat psihologic pas cu pas, e veridic, dar rămîne irelevant la nivelul ansamblului. Spălată în zece ape de "soap", povestea are finalul previzibil şi încet-încet, şi personajele, şi situaţiile se duc la cutiuţele lor. Noapte bună!