Indiferent de neajunsurile sale, The Break-Up / Despărţiţi, dar împreună are meritul de a ne reaminti că de mult n-am mai văzut la cinema o bătălie decentă între cele două sexe. E un motiv de adîncă mîhnire, mai ales pentru aceia dintre noi care credem că genul hollywoodian creat anume pentru a acomoda cronicile acestui război, comedia sofisticată (cu subgenul ei, "comedia recăsătoriei"), a produs unele dintre cele mai plăcute (şi mai mari, aş spune eu) filme făcute vreodată: The Awful Truth (cu Irene Dunne şi Cary Grant), His Girl Friday (cu Rosalind Russell şi Cary Grant), The Philadelphia Story (cu Katharine Hepburn şi Cary Grant). Ce s-a întîmplat cu această mare tradiţie? Comedia sofisticată i-a cedat locul aşa-numitei comedii romantice, un animăluţ mai cuminte, mai puţin bazat pe gheare şi colţi (mai molîu, ca s-o spunem pe şleau), iar rarele bătălii notabile din ultima vreme tind să fie bătălii la propriu: Terminatorul spărgînd un pisoar în capul doamnei Terminator, Angelina Jolie trăgînd cu bazooka după Brad Pitt - războiul sexelor pe înţelesul copiilor. Dar cine Dumnezeu spune că trebuie să-l înţeleagă copiii? Ştiu cine: studiile de piaţă, care spun că ei merg mai des la cinema. Există momente (mai ales în sezonul blockbuster-urilor) cînd poţi să crezi că istoria recentă a Hollywoodului nu se explică decît printr-o conspiraţie care a urmărit să-i priveze pe adulţi de orice firimitură de divertisment adecvat; cum să n-ai senzaţia că cineva îşi bate joc de tine, atunci cînd însăşi noţiunea de "film pentru adulţi" a ajuns să desemneze un tip de produs care se consumă cu maximum de satisfacţie la vîrsta pubertăţii?
În condiţiile astea e de salutat orice film în care principalul catalizator al dramei este refuzul eroului de a spăla vasele. De-aici porneşte cearta dintre Brooke (Jennifer Anniston) şi Gary (Vince Vaughn), şi, pînă să-şi dea seama ce se întîmplă cu ei, cei doi (care sînt împreună de doi ani) sînt tîrîţi în escalada vicioasă a acuzaţiilor şi contra-acuzaţiilor şi aduşi într-un punct din care nu se mai pot întoarce. Totul e bun în secvenţa asta: lipsa de însemnătate a punctului de plecare, viteza degringoladei, conştiinţa mizei grave ce se pierde în derizorii jocuri de cuvinte ("Vreau să vrei să speli vasele!", ţipă Brooke, convingîndu-l pe Gary că e complet absurdă; "Eşti supărată pentru că n-am o dorinţă puternică de a spăla vasele?", ripostează Gary, convingînd-o pe Brooke că e complet opac), senzaţia că, odată pornită, o ceartă îşi dezvoltă propria logică, îşi urmează propriile legi, ca şi cînd o forţă impersonală ar urmări distrugerea cuplului - toate astea sînt autentice, corect observate şi reconstituite în tot amestecul lor de comicărie şi grozăvie. Dacă şi restul filmului ar fi fost la fel!
În structură (dacă nu şi în deznodămînt), filmul lui Peyton Reed e o comedie a recăsătoriei: deşi despărţiţi, Brooke şi Gary sînt obligaţi să mai locuiască o vreme împreună şi îşi fac măgării din ce în ce mai mari (şi mai comice, cel puţin în intenţie: ea începe să-şi invite admiratorii, el îşi redecorează jumătatea de apartament cu o masă de biliard, cîteva stripteuze şi multe beri goale), în timp ce vechile legături îi trag înapoi. Problema e că vechile legături nu prea se simt. În marile comedii de altădată se simţeau tot timpul: cu cît erau mai mari porcăriile pe care şi le făceau protagoniştii, cu atît îi simţeai mai apropiaţi, mai stimulaţi şi chiar mai încîntaţi unul de celălalt, aproape ca şi cînd despărţirea n-ar fi fost decît un joc menit să recupereze entuziasmul primei dăţi, să le amintească de ce s-au cuplat. OK, filmul acesta nu e despre despărţire ca joc, ci despre despărţirea pe bune, dar dacă lui Brooke (care e artist plastic) îi repugnă atît de pe bune nesimţirea lui Gary, iar Gary (care e ghid turistic) se simte înstrăinat pe bune de pretenţiile ei, apare întrebarea: ce i-a legat doi ani, în afară de sex (foarte bun, se subînţelege) şi de echipa de popice din care fac parte? Nu spun că legăturile astea nu pot fi de-ajuns în viaţa reală, dar în cazul unui cuplu cinematografic nu par de-ajuns pentru a justifica o despărţire atît de tărăgănată. Prin urmare, tărăgănarea ajunge să pară artificială, ca şi rezolvarea (a cărei singură surpriză este că e doar parţială): în esenţă, aşteptăm aproape două ore ca un mascul puturos să-şi dea seama că ar fi cazul să mai spele şi el buda din cînd în cînd. Iarăşi, nu spun că nu e o problemă serioasă; şi prefer de o mie de ori să mă uit la aşa ceva decît să studiez a nu ştiu cîta oară problema lui Superman; şi sînt din ce în ce mai convins că Vaughn, cu aerul lui de juvenilitate bucălată (ca al tînărului Orson Welles) şi cu limbariţa lui de raisonneur isteric, e un geniu. Dar bătălia sexelor n-ar fi fost oare mai interesantă dacă Brooke era şi ea mai dificilă, mai năzuroasă, mai puţin ireproşabilă, dacă filmul avea tupeul de a recunoaşte (ca vechile comedii sofisticate) că, dacă e ceva care să salveze o relaţie aflată pe butuci, acel ceva nu ţine de eforturile noastre de a ne birui defectele, ci mai curînd de o potriveală fericită, trainică, între defectele noastre şi defectele altcuiva?