Adică Vice. Adică un film pe care-l aşteptam cu sufletul la gură, pregătit eventual să-l apăr în faţa celor care şi-au făcut un obicei din a pretinde că nu înţeleg anumite pelicule recente. Nu-i cazul acum, dar profit să fac o paranteză - American Dreamz nu-i doar o satiră ieftin / yankee, The Break-Up nu-i doar o comedie romantică, Over the Hedge nu-i doar un film cu animăluţe.
OK, revenim la Miami. Vi se pare că-s dezordonat cumva? Staţi să vedeţi filmul. Căruia nu-i pot face o cronică, n-ar fi drept, dar înainte să degustaţi frânturile de comentarii care urmează reţineţi, vă rog, că-l consider pe Michael Mann unul din cei mai mari cineaşti în viaţă. Aşa.
Miami Vice n-are nici un pic de scenariu. Are doar un schepsis (facelift-ul unui serial clasic, minus kitsch, plus duritate) gonflat digital/haotic şi fără rezonanţă sau obiect.
Miami Vice, filmat în HD, seamănă cu un home-movie, jumătate pornografic (nu într-un sens neapărat sexual), jumătate experiment (nu într-un sens neapărat cinematografic), întins pe cele mai lungi 2h30 din vara asta.
Miami Vice e populat de diferite personaje, care mormăie incomprehensibil, şi de Gong Li, care mormăie incomprehensibil cu accent chinezesc.
Am spus personaje? Pardon, filmul n-are nici măcar unul - sunt doar actori (termen folosit cu largheţe) care se plimbă prin cadru sau din Cuba în Haiti, fără noimă, fără tragere de inimă, fără stil. Din când în când se împuşcă.
Miami Vice alternează secvenţe splendide cu secvenţe gratuite cu secvenţe plictisitoare cu secvenţe indescifrabile (am menţionat că-i filmat în HD?) şi cu alte câteva secvenţe pe care le-am uitat.
Miami Vice seamănă cu un Mojito fără mentă, fără rom şi fără gheaţă... ceea ce mi-aduce aminte că mi-e sete.
Dar, redundant au ba, mă repet - voi prefera întotdeauna rateul unui mare regizor reuşitei unui regizor mediocru. Aşa că mă duc să mai văd Miami Vice încă o dată - la dracu', nu poate să fie mai rău ca prima oară!