Bărbăteşte - Miami Vice

Problemă: dacă un om îşi petrece două ore pe zi zapînd din telecomandă şi primeşte cîte zece dolari de cîte ori dă peste un serial sau film construit pe calapodul (Poliţist Alb + Poliţist Negru)^ACOPERIRE + √reţea traficanţi droguri, arme, softuri etc => infiltrare => pac-pac, cîte luni (ca să nu zic săptămîni) îi trebuie ca să devină milionar? Buuun. În condiţiile astea, ce interes ar mai avea el (sau oricine altcineva) să meargă şi la cinema ca să vadă acelaşi lucru? Ce are Miami Vice în plus faţă de cele (minimum) trei filme sau seriale cu acelaşi subiect ce rulează la televizor în secunda asta?

Răspunsul e: stilul. (De stil depinde răspunsul la multe probleme.) Regizorul este Michael Mann, care (în calitate de producător executiv) a năşit şi serialul inspirator (1984-1989) şi care, în momentul de faţă, este suprema autoritate cinematografică în domeniul glamour-ului >macho. Obsesia (Heat) şi Collateral sînt filme de gen - unul e despre hoţi (conduşi de Robert De Niro) şi vardişti (conduşi de Al Pacino), celălalt e despre o noapte de muncă grea din viaţa unui ucigaş profesionist (Tom Cruise) -, dar şi unul, şi altul sînt, de fapt, despre cele mai evoluate, mai rafinate şi mai "interesante" moduri de a pune în vitrină alura masculină. Sînt şi despre alte lucruri, unele foarte pretenţioase - spleen-ul <>nobr>care-i apasă deopotrivă pe poliţistul şi pe hoţul din Heat, problematica dostoievskiană a ucigaşului care se consideră îndreptăţit filozofic să ia vieţi -, dar ce ne seduce pe noi e această alură - Pacino şi De Niro oferindu-şi reciproc un relaş, o audienţă şi o cafea ("Tu fă în continuare ce faci mai bine, eu o să fac ce trebuie"), Cruise cu lista lui neagră şi părul lui albit, arătînd incredibil de interiorizat şi de impozant.

Cred că Mann e un mare regizor - fără a fi, însă, şi un mare autor: un mare autor nu s-ar fi mulţumit să rafineze alura asta pînă la cota ei maximă de seducţie, ci s-ar fi simţit dator s-o rîcîie puţin (cum făcea Sam Peckinpah, un alt mare regizor ahtiat după fineţurile stilului macho); ca şi alţi regizori americani, Mann a devenit mare fără să fi crescut mare şi atmosfera thriller-urilor lui urbane - densă, nocturnă, grea de melancolia bărbaţilor puternici, periculoşi şi singuri, compusă mai curînd din emanaţiile altor filme decît din ce respiră bărbaţii reali - e bună mai ales ca să-l ameţească plăcut pe băiatul care rămîne viu în orice bărbat care nu se leapădă la timp de obiceiul mersului la cinema. (De-aceea, dintre filmele lui Mann, preferatul meu rămîne The Last of the Mohicans: mi se pare că acolo, în plein-air şi în plină puericultură a săgeţii şi a tomahawkului, sîntem foarte aproape de esenţa sensibilităţii lui Mann, şi ceea ce în alte filme ale sale - mai ales în părţi din Heat - poate părea simplist, gonflat şi scremut, acolo pare simplu, nobil şi poetic.) Astea fiind spuse, orice bărbat - pînă şi un prăpădit de critic de film - ar trebui să se poată bucura de Miami Vice ca de o ocazie de a se simţi, măcar timp de două ore, neintimidabil, suficient sieşi şi stăpîn pe orice situaţie.

Cam asta e. Alte bucurii ale genului, cum ar fi aceea de a simţi prietenia care-i leagă pe cei doi poliţişti, sînt restricţionate sever. Tipii ăştia (Colin Farrell şi Jamie Foxx) - spre deosebire de ăia din serial (Don Johnson şi Philip Michael Thomas) - nu prea glumesc între ei. Şi nici cu alte personaje nu prea se combină, deşi unul dintre condimentele intrigii este o poveste de dragoste între personajul lui Farrell şi o femeie de afaceri (Gong Li) care a urcat sus de tot în lumea traficanţilor de droguri; aşteptăm ca de aici să se dezvolte un conflict clasic între datorie şi pasiune, dar Mann îl înăbuşe - tipii ăştia sînt prea cool. De fapt, mai mult Foxx. În pofida look-ului său latino-interlop (codiţă, mustăţi pe oală ce se pierd într-o barbă de cîteva zile), Farrell pare nesigur pe sine, ba chiar speriat, ca şi cînd nu şi-ar fi revenit nici pînă azi din şocul de a fi prezentat de Oliver Stone, în Alexander, ca un blond terorizat de părinţi şi înclinat să izbucnească în plîns în faţa oştirilor macedonene. Şi nici Gong Li nu e atît de dură cum pare; e dezamăgitor să vezi că, pînă la sfîrşit, redutabila femeie de afaceri s-a transformat într-o eroină convenţională, blîndă şi bună doar ca să fie salvată de erou. Dar asta nu anulează plăcerea momentului de mai înainte în care eroul s-a dat la ea, iar ea a propus să se repeadă amîndoi pînă la Havana ("Comandantul portului e vărul meu."), ca să bea ceva. E cel mai cool moment din Miami Vice, împănat cu tot ce le trebuie băieţeilor de orice vîrstă ca să continue să meargă la cinema - cu esenţă de sînge rece masculin şi de provocare feminină, cu fantasme de iresponsabilitate şi de mobilitate nelimitată, cu sex-appeal-ul privilegiilor voluptuoase dobîndite pe căi necurate.