Regia nu se vrea câtuși de puțin originală, cât funcțională. Producția teatrului din București este o operă de autor întrucât Dan Tudor a scris și scenariul după textul lui Ion Creangă, a compus și muzica antrenantă pe care actorii cântă și dansează în secvențe hazlii (coregrafia: Florin Fieroiu) cum sunt cele cu albinuțele sau cu "țara spânilor" în care chelioșii de serviciu ( repetă obsesiv "nu vrem păr", "fără păr", digresiune impregnată cu un comic șarjat, de bună calitate, apreciat mai ales (aceasta) de adulții prezenți în sală. Ajutat de scenografia Mariei Miu (fascinantă în sine) regizorul construiește o lume de basm în egală măsură misterioasă și ilară. În perfect acord cu spiritul humuleșteanului. Proiecțiile din fundal, cu păduri seculare, arbori fabuloși, peisaje miraculoase (video și lighting design: Andrei Răduț) întrețin vizual atmosfera unui tărâm al miracolelor, mereu în schimbare.
Drumul inițiatic al eroului e presărat cu praguri specifice genului, înzestrate fiecare cu elemente surprinzătoare, gaguri pregătite și amplasate unde trebuie, care mențin interesul pentru epicitate într-un crescendo tensionat. Un căluț minuscul de lemn pentru fratele mai mare, o bicicletă tandem folosită de calul vorbitor, foarte simpatic (Alexandru Prica) și fiul curajos, prâslea, pentru a călători ca vântul și ca gândul până la capătul pământului, în împărăția lui Verde Împărat. Sunt instrumente ale fanteziei regizorale asimilate spontan în corporalitatea subiectului. Fântâna fatidică e construită instant de dansatori, capcana pregătită pentru șleahta lui Harap Alb de Împăratul Roșu e răsucită spre public pentru a dezvălui pregătirile de salvare ale eroilor. Soluții de impact în derularea acțiunii. Costumele alternează între simplitate neconvențională și prețiozitate, mai ales rochiile femeilor de la curtea Împăratului Verde, care sclipesc în lux orbitor. Interferența lumilor e asigurată în rulaj firesc.
Desigur, Povestea lui Harap Alb este un basm complex, cu sensuri și simbolistică ezoterică, relevate magistral de Vasile Lovinescu în eseul său Creangă și creanga de aur, semnificații imposibil de implementat în spectacol. Ceea ce poate face spectacolul este evidențierea aventurii maturizării eroului și Dan Tudor găsește rezoluții adecvate, menite să entuziasmeze pe micii spectatori și nu numai pe ei. Găselnițele regizorului glisează inspirat spre zona prefacerilor jucăușe în manieră de teatru buf. Dar ele nu extrag problematica în afara firului epic, prin actualizări năstrușnice, așa cum se întâmplă în producția clujeană Un altfel di Harap Alb (prepoziție insinuant moldovinească) în regia lui Ionuț Caras, de la Teatrul Național "Lucian Blaga" din Cluj. Nucleul povestirii e generos și demersul artistului clujean divaghează curajos, incisiv și moralizator, reușind o comedie în cheie pregnant burlescă. Se poate și așa. De ce nu? Gopo a intercalat povestea în poveste în alt fel, mult mai subtil. Spectacolul lui Dan Tudor e corect ancorat în poveste, e zglobiu cât trebuie, agrementat și cu distractive "cânticele vesele" spre deliciul micilor spectatori (Orchestrația muzicală: Vlad Crețu). Se joacă de un an în București și nu a ajuns să dezamăgească nici la actualul festival din Alba Iulia. Dimpotrivă. Animat de menținerea unui echilibru între tradiție, umor autohton și "inovații" actualizante, Dan Tudor aplică o lectură scenică agreabilă textului arhicunoscut, ceea ce e suficient. Fără ostentație, fără zorzoane colaterale. Simplu și eficient ancorat în problematica basmului.
(Ilustrația afișului: Alexandra Hochreiter)