Business as usual: Andrei Zviaghințev, Minotaur / Minotavr la Cannes, 2026

Ultima dată când Andrei Zviaghințev s-a prezentat la Cannes cu un film metaforic despre monstruozitatea politicii rusești, Leviafan / Leviathan, în 2014, Rusia de abia anexase Crimeea. Era înainte de așa-zisa operațiune specială din Ucraina, iar metaforele puteau, la limită, să fie luate încă drept metafore. Nu mai e cazul în 2026. Climatul anxios instalat de atunci legat de intențiile lui Putin e rezumat cel mai bine, de la o zi la alta, de expresia business as usual. Zviaghințev ia sintagma aceasta în cel mai recent film al lui, Minotaur, literal. Acum câțiva ani, regizorul rus a început să scrie un scenariu despre eșalonul doi al puterii rusești, adică despre cei care fac bani în timp ce armata rusă face mutări strategice în țara vecină. În cele din urmă, câte ceva din acest scenariu inițial a migrat în prezentul Minotaur, scris împreună cu Simon Liașenko. Cum lucrurile care se știu despre Rusia zilele acestea sunt puține și filtrate, filmul lui Zviaghințev, care trăiește în exil în Franța din 2020, funcționează oarecum și ca un surogat de știri, ca o imagine plauzibilă și sintetică a unei țări pe care un masiv baraj informațional o ascunde de ochii Vestului.

Zviaghințev e omul cel mai potrivit pentru așa ceva. Nu a făcut niciodată un film optimist, iar tendința lui de a îmbina în doze diferite vagul, dramaticul și simbolicul e binevenită pentru cei care vor să descifreze în filmele pe care le face statement-uri filozofice despre țara lui de origine. Pornind de la ce se întâmpla în filmul Leviathan, se puteau vedea foarte multe în titlu: politicul, teoriile lui Hobbes asupra politicului, biserica, statul, Rusia însăși. La fel de ușor se poate patina semantic și pe titlul filmului cel mai recent, doar că de data asta nu strică să știi mai exact la ce face trimitere regizorul. Minotaurul e, desigur, bestia mitologică, dar mai important pentru sensul filmului e ritualul din mit, respectiv cei 14 tineri care îi erau sacrificați monstrului la fiecare nouă ani. Pornind de la această referință clasică, Zviaghințev a găsit o poveste simplă, relatată cinic și eficient, care funcționează ca anexă a unei povești mai ample, expusă la fel de cinic și eficient. Faptul că în acest moment nimic legat de Rusia nu pare imposibil dă scenariului o forță și o credibiltate paranoică pe care poate nu le-ar avea în vremuri mai previzibile.


Minotaur e un neo-noir și un remake parțial al clasicului La Femme infidèle / The Unfaithful Wife (1969) de Claude Chabrol. De la ironicul Chabrol, Zviaghințev a preluat și extins o idee implicită: crima e bunul de lux cel mai râvnit la care tânjesc în secret clasele foarte înstărite. Demonstrația rusească a lui Zviaghințev implică trei termeni: un soț care conduce o importantă companie în Rusia prezentului, o soție care prea zâmbește cu toată figura în timp ce își trimite mesaje pe telefon cu un nu-știu-cine și obiectul afecțiunii soției. Plus alte 14 elemente secundare, care completează povestea la momentul potrivit. Pe cât posibil, faptele sunt relatate în film cu cât mai puține ocolișuri. Clasele înstărite au parte de un tratament comparativ și mai extins într-o singură scenă. Ele consumă cu sau fără îndoieli (acestea sunt opțiunile prevăzute într-o discuție la restaurant de scenariul scris de Zviaghințev și Liașenko) și trăiesc într-o lume destul de abstract-suprarealistă (când două femei se retrag până la baie, muzica de fundal a încăperii e o compoziție de Erik Satie). Mare parte a scenelor din prima parte a filmului se petrec însă la vila modernă a celor doi soți. Spațiul amplu pe orizontală și minimalist al încăperilor de aici e suficient pentru ca amândoi să pară izolați și însingurați. Băiatul pe care-l au nu reușește prin prezența lui să peticească în vreun fel această stare de fapt. De la Antonioni, via unul dintre maeștrii lui în ale cinemaului, Andrei Tarkovski, Zviaghințev împrumută (și nu e primul film în care o face) o situație: cuplul nefericit care nici nu-și mai poate explica de ce e nefericit. Motive parțiale se mai strecoară în dialoguri, dar când soția (interpretată eroic de Iris Lebedeva) e nevoită să ofere ceva mai concret, ea răspunde printre lacrimi că vrea să trăiască, moment în care am pufnit ușor în sinea mea - în cehoviană. Nimic nou despre sentimente în acest Zviaghințev nou, deci. Mult mai interesant și mai sarcastic se dovedește filmul când trebuie să-și suflece mânecile și să treacă la chestiuni mai violente. Aici, Minotaur bifează în ordine rapidă unul dintre cele mai ironice acte criminale și una dintre cele mai est-europene curățări ale locului faptei. Viu și impecabil construit în acest al doilea act al lui, el galopează spre concluzii în cel de-al treilea. Mă gândeam în proximitatea finalului că rezolvarea acestuia printr-un soi de dublu deus ex machina (care în filmul de gen est-european înseamnă uneori un singur lucru: corupție) îi anulează ceva din intensitatea pe care tocmai o dobândise.

Șansa lui Zviaghințev e că în 2026 n-au ajuns în competiția mare multe filme cu o regie care să bată la ochi prin stil și originalitate. La acest capitol, Minotaur e elegant și gândit în detalii plastice și abstracte. Una dintre cadrele lui cele mai frumoase îl încadrează asimetric pe soț în plan îndepărtat în timp ce, în cel apropiat, se prelinge pe asfalt în valuri moi apa de la ultima ploaie, ca o amplificare deloc subtilă a amărăciunii acestuia. Zviaghințev a fost dintotdeauna imprevizibil stilistic, nu știi ce încadrare elaborată o să urmeze de la o scenă la alta. E o frumusețe căutată, foarte plăcută ochilor, care scoate în evidență goliciunea interioară a personajelor și a societății în care trăiesc. Din filmele pe care le-am văzut, doar Histoires de la nuit / The Birthday Party de Léa Mysius mai are, în competiția principală, același fler vizual și aceeași plăcere de a reinventa în termeni proprii un film de gen. Bănuiesc că Park Chan-wook, care e directorul juriului în 2026, n-ar avea decât cuvinte admirative pentru înfloriturile stilistice și succesiunile inteligent controlate de imagini pe care le imaginează atât Mysius, cât și Zviaghințev. Minotaur are, odată ce l-ai parcurs până la capăt, ceva frustrant în povestea lui, spune lucruri pe care le știi sau le bănuiești despre Rusia, iar ștafeta continuă a lui Zviaghințev între filmul de gen și drama existențială dă uneori impresia de incomplet și de o parte, și de cealaltă. E un film despre bani, putere și cinism conceput cu o furie mocnită și desfășurat cu o detașare providențială. Un moment mai oportun pentru astfel de emoții complicate legate de amenințarea difuză dinspre Est nici nu s-ar putea găsi.