Această tensiune devine tehnica psihologică personală a unui băiețel evreu care supraviețuiește holocaustului, dar al cărui tată dispare. Este crescut în continuare de către mama sa singură în Budapesta deja căzută în lagărul comunist.
Andor (Bojtorján Barabas) este un băiețel plin de mânie față de lume tocmai din cauza acestei lipse a figurii paterne. El încearcă să se conecteze cu tatăl său redus la consistența unei unice și simple fotografii printr-o comunicare foarte asemănătoare cu rugăciunea: convorbiri tainice, singuratice, prin care i se adresează mental în subsolul care adăpostește boilerul ce încălzește clădirea. Boilerul îndeplinește funcția unei icoane: condensează, la propriu, rugăciunile singurului credincios al acestei ermetice credințe, le potențează prin mișcările sale hidraulice și îi răspunde printr-o tactilitate umedă atât de bine surprinsă pe peliculă încât ne face să reinterpretăm străvechea rugăciune în termeni de termoficare.
Chiar dacă nu și-a văzut niciodată tatăl în carne și oase, copilul este prezentat ca trăind plenar comunicarea spirituală cu părintele său ideal. Înfățișarea sa de îngeraș (păr cârlionțat, ten impecabil, privire albastră și clară, figură în formă de inimă) contrastează puternic cu temperamentul său coleric, cu furia greu ținută în frâu gata să erupă din orice.
Dar, atunci când încearcă să "devină" plenar fiul tatălui său, eșuează. Se duce la sinagogă, dar acolo totul se desfășoară într-o limbă pe care nu a mai apucat s-o învețe. Îmbrăcat într-o bluză de un roșu puternic, plin de viață și de furie, face notă discordantă cu restul comunității evreiești, îmbrăcată în negru, rugându-se în tonuri plângător-melancolic-bătrânicioase.
Când din senin apare un bărbat puternic, furios ca și el, cu ochi albaștri și gesturi tunătoare (Grégory Gadebois) care îi spune că este tatăl său biologic, în sufletul copilului se declanșează principalul conflict al filmului: cel dintre ideal și carnal.
Actorul francez întruchipează extraordinar furia bestială masculină care se îmbină cu o dragoste paternă neașteptat de înțeleaptă și profundă. Cu adevărat impresionantă este interpretarea acestuia, în care trece dinspre latura sa amenințătoare și devoratoare într-una prudentă și atentă la limita tandreții pure. Este de calibrul celei a lui Jack Nicholson din Shining, cu mențiunea că acolo personajul patern degenera de la iubire la demonic, aici va evolua de la brută la iertare.
Revelația pe care Nemes i-o acordă protagonistului și prin aceasta ne-o oferă și nouă rezidă într-o acceptare a trupescului iubitor. Deși necesarul cotidian, descurcăreala pragmatică oferită de noul tată este un argument solid pentru mama încercată, fiul, dintr-un idealism radical, o refuză obstinat. Însă, în momentul de maximă tensiune și pericol, acesta înțelege și acceptă un adevăr care îl face să-și piardă furia.
Budapesta lui László Nemes este surprinsă cu o grijă deosebită a culorii și a imaginii, similară cu cea din creația sa precedentă, Napszállta / Apusul (2018). Cumva, aceasta vrea să descopere o lumină care să iasă din dărâmături pentru a le înfrumuseța, pentru a permite personajelor să trăiască în acele clădiri dărăpănate, scorojite, învechite. O lume apusă (cea a tatălui dispărut?) a fost distrusă de o conflagrație străină (fie a hitleriștilor, fie a staliniștilor) pentru ca niciodată să nu își mai revină. Căutarea, reprezentată de un pistol ascuns cu grijă, este futilă nu pentru că nu ar putea să facă rău, ci pentru că șansele sunt minime. Jocurile de copii maturi și conștienți de riscurile politice vitale nu sunt altceva decât zvârcoliri ale unor conștiințe puternice și pline de viață, care refuză să piardă.
Căci prin această tensiune între ceea ce este și ceea ce vor personajele sale să fie îmi explic mulțimea de contraste aflate în film. Imagine frumoasă vs. dărâmături, înfățișare angelică a protagonistului vs. furie încăpățânată, bestialitate violentă și pachidermică vs tandrețe necondiționată.
Însă, dincolo de fabula sa aproape biblică și de căutările formale și sofisticate, Árva / Orfan rămâne un film despre imposibilitatea de a reconcilia două regimuri ale existenței: cel al idealului, curat și imobil ca o icoană, și cel al cărnii, murdar, cald, uneori protector, alteori amenințător. Nemes le amestecă permanent, dând preferință când unuia, când celuilalt și creând astfel tensiunea dintotdeauna a artei: între angelic și bestial, între lumina care înfrumusețează ruina și furia nocturnă și amenințătoare a ororilor de tot felul.