Un concert de mare interes, cu lucrări variate ca gen, excelent interpretate, pe care numerosul public de la sala Ateneului le-a primit cu o aviditate a receptării rar întâlnită când este vorba de muzica apropiată zilelor noastre.
Compozitorul Dan Dediu, Directorul Artistic al Festivalului ICSM 2026, a rostit un cuvânt introductiv, în care a arătat că "ideea acestui concert a pornit de la fresca Sălii Ateneului Român, fiind vorba de prezentarea unor lucrări intersectate prin fire și povești." În programul concertului sunt lucrări aparținând, de pildă, scrise de către doi compozitori născuți la Brăila: Iannis Xenakis și Dan Dediu.
În debutul simfonicului de la Ateneu am ascultat Concert Overture on Romanian Folk Themes (Uvertura de concert pe teme în stil românesc), op. 32 de George Enescu. Este una dintre cele patru lucrări târzii pe care George Enescu a reușit să le finalizeze după plecarea sa definitivă din România. Ea se constituie în prelungirea ambianței create de Suita Săteasca și de Impresiile din copilărie. Este legată, ca și Sonata nr 3 pentru pian și vioară, op. 25, în caracter popular românesc, de filonul stilistic de inspirație folclorică, pe care îl reactivează pentru ultima oară în mod explicit. Uvertura transmite stări sufletești de la veselie idilică, până la tragedie cutremurătoare, trăiri generate de suferința autoexilului. A fost terminată în 1948, iar prima audiție a avut loc cu Orchestra Națională din Washington D.C., dirijată de însuși George Enescu, în ianuarie 1948.
Printre meritele dirijorului Gabriel Bebeșelea am observat și cu acest prilej, abilitatea de a adopta cele mai potrivite mișcări compatibile între ele, propice pentru joc ori cântec, presupunând subtilitate în schimbarea tempo-ului. Lucrarea a început cu timbrul de țambal - Cătălin Răducanu - a continuat în acest spirit surprinzător, o ferind apoi o suprafață asemănătoare unui cântec ce amintea de Rapsodia Română nr. 2 în re major, op. 11 (Văleu, lupu' mă mănâncă). După reluarea primului tempo și epuizarea secțiunii, surprinzător, "mișcarea încetează brusc, iar din mijlocul tăcerii se înalță melopeea unui flaut singuratic, cântând parcă un dor infinit."[1]
Frumos a sunat intervenția pianului și a celestei - Raluca Oatu și Adriana Maier. Efectele timbrale ale corzilor în flageolete creau senzația de interiorizare a expresiei. Deosebit de vii au fost cântate apoi prelucrările temelor de joc și cântec de la începutul uverturii, abundent instrumentate. Calitativ și sensibil a fost intonat solo-ul concertmaistrului Rafael Butaru. Coda a urmat plină de dramatism, (se pare că această Uvertură este chintesența unei drame autobiografice, rămasă nedezvăluită). Încheierea a fost marcată de o interpretare impresionantă, voit vehementă.
Publicul a aplaudat puternic interpreții de pe scenă.
A urmat lucrarea Let me cry pentru orchestră a compozitorului din Insulele Feroe, Eli Tausen Á Lava. Compusă în anul 2022 piesa este o reutilizare a ariei lui Georg Friedrich Händel, Lascia ch'io pianga din opera Rinaldo. (Lasă-mă să plâng este o rugăminte sinceră pentru libertatea ei, adresată de personajul Almirena, răpitorului ei, Argante).
Compozitorul Eli Tausen Á Lava a folosit o versiune simplificată a primelor opt măsuri din arie. Aceasta a fost împărțită între 16 voci care încep toate nesincronizate între ele și apoi se coordonează treptat pe parcursul piesei, până la sincronizarea lor. Vocile apar și dispar la diferite instrumente. Textura simfonică este astfel, o aluzie la schimbarea suprafeței apei din Oceanul Atlantic de Nord.
Ascultam în debutul lucrării un foșnet dublat de sunete armonice. Din ce în ce muzica se amplifica. Inițial cântau doar câțiva instrumentiști, iar apoi se tot adăuga câte un pupitru la corzi, iar timpanul executa un fin tremolo. Ulterior se raliază crescendo-ului instrumentele de suflat de alamă și percuția (cinelele). Minunat a sunat tema violoncelelor acompaniate în pizzicato.
Auditoriul de la sala Ateneului Român a aplaudat lucrarea și interpreții acesteia, cât și pe compozitorul invitat pe scenă.
A urmat Rhapsody nr. 1 pentru vioară și orchestră de Béla Bartók, solist Valentin Șerban. Lucrarea a fost dedicată virtuozului violonist maghiar Joseph Szigeti. Rapsodia folosește aceleași mișcări pereche lent-rapid (lassú-friss), fiind scrisă, inițial pentru orchestră, în anul 1928, apoi transformată pentru vioară și orchestră, în 1929.
Vioara solistă începea pe coarda sa gravă, cu o temă cu ritm punctat, crescând intensitatea. Valentin Șerban o intona cu un sunet foarte dulce și bogat vibrat. Violonistul beneficiază de o anvelopă spectrală deosebită. Densitate, repartizare a energiei sonore, penetranță și volum ( atât amplu, cât și restrâns), pe tot ambitusul viorii. Se poate observa la acest solist o preocupare individuală sporită pentru a cunoaște posibilitățile instrumentului său și pentru a crea timbrul cel mai adecvat piesei cântate. Știe să utilizeze cu măiestrie anvelopa temporală a sunetului (atac, regim permanent, extincție). Dincolo de aspectele tehnice, foarte bine stăpânite, Valentin Șerban a reușit să redea frumusețea acestei lucrări dificile. Toate ornamentele adiacente melodiei aparținând zonei Mureșene (modul lidian), au avut o savoare deosebită. În secțiunea centrală a primei părți se auzea o melodie din folclorul maghiar: Lamentația lui Árvátfalva. Timbrul țambalului a adus o anume voie bună. Iar acompaniamentul orchestral a fost realizat în spiritul genului pitoresc al rapsodiei, foarte apreciat de public.
În cea de a doua parte a Rapsodiei, Allegro. Moderato, se succedau cinci melodii independente. Un accelerando general a înviorat muzica, trompeta intervenea, iar aspectul dansant cuprindea totul. Triluri, sunete catapultate, precum niște țâpurituri, aduceau strălucire și admirație pentru virtuozitatea solistică. Anumite elemente precum pizzicato alternat cu arco și flageolete "rimau" cu o variațiune din Rapsodia Tzigane pentru vioară și orchestră, M. 76 a lui Maurice Ravel. În final, tema lirică a viorii, în registrul acut, a adus căldură, iar apoi dialogul cu suflătorii a colorat fluxul muzical.
Publicul a reacționat cu aplauze furtunoase și ovații.
Au urmat fără pauză, două lucrări: una pentru percuție solo și alta orchestrală: Records B (1989) de Iannis Xenakis, solist Bogdan Pop și a doua - Levante pentru orchestră (2018) de Dan Dediu.
Rebonds este o lucrare care, împreună cu Psappha, este una dintre cele două compoziții pentru percuție solo ale lui Xenakis. Este dedicată percuționistului Sylvio Gualda. Rebonds A și B creează impresia generală a mai multor surse din câmpul perceptiv. În prima secțiune a Rebonds B alternau două instrumente de percuție mici (bongo și Tumba), cu sonoritatea puternică a tobei mari și Tom-tom-ului, iar în spre sfârșit se auzeau woodblocks-urile, care intrau în dialog cu celelalte instrumente, totul într-o acumulare de tensiune, către un final culminant.
Lucrarea - Levante for orchestra de Dan Dediu a urmat fără nici o pauză. Este o mandală simbolică auditivă, o formă în mișcare retrogradă. Conține un motiv melodic principal, format din trei intervale. Pare o transpoziție a arhitecturii stradale a orașului natal al compozitorului (Brăila), unde toate străzile formează semicercuri concentrice, începând și terminând la Dunăre, în jurul unui ax centra, constituind o menora. Intensitatea și contrastele extreme caracterizează un astfel de tărâm geografic, în care predomină sentimente precum: cruzime, compasiune și extaz, iar monstruozitatea și nebunia stau alături de mângâiere. Levantul - o himerică hartă a minții unui Orient generic, punct central al unei geometrii spirituale și un omagiu adus depărtării. Astfel își dezvăluie Dan Dediu câteva semnificații ale lucrării sale scrise în anul 2018, după opinia mea, un apogeu al creației sale componistice, bucurându-se de un succes deosebit la public. O muzică ce te țintește și te țintuiește în lumea sonoră românească, atât prin izul temelor, cât prin spontaneitate și joie de vivre (bucuria de a trăi). Auzeam clustere și glissandi majore ale pianului, aliaje timbrale de alămuri, coloritul clarinetului bas, trianglu, clopote, tobă mare și timpan - zguduind pământul ca la cutremur - precum și ritmica marțială, toate construind un veritabil caleidoscop fascinant. După inițierea unui taraf, care te făcea să salți, chiar s-a întâmplat. Dar nu publicul, ci interpreții s-au ridicat rând-pe-rând, pur-și-simplu de pe scaune (violoniștii), în timp ce cântau.
Trombonul cu surdină accelera mișcarea și împreună cu trompetele declanșau pentru un scurt timp o noapte valpurgică. Teme populare apăreau ca erupții ale vulcanilor noroioși din Carpații de curbură.
Lucrarea a stârnit un ropot de aplauze fiind aplaudată minute în șir.
A urmat o selecție din piesa Jelek, játékok és üzenetek (Semne, jocuri și mesaje) pentru instrumente cu coarde, de György Kurtág. Fiecare dintre aceste trei noțiuni se referă la un element esențial al muzicii compozitorului maghiar. Semne, face referire la inspirația dobândită din arta artistului german Paul Klee și a francezului Henri Michaux. Jocuri se leagă de seria de nouă volume pentru pian, cu același titlu, a compozitorului. Mesaje transmite chiar mesaje adresate muzicienilor și prietenilor importanți. Piesele nu constituie un ciclu coerent, putând fi interpretate independent sau în altă ordine ori pentru alte instrumente soliste.
În concertul de la Ateneu am ascultat trei solo-uri succesive de foarte bună calitate: Rafael Butaru - concertmaistrul, urmat de Marian Movileanu - șeful de partidă de la violă și Constantin Borodin - șeful de partidă de la violoncel. Un motiv alambicat melodic era imitat pe rând, cu timbrul specific fiecărui instrument cu coarde.
Ultima lucrare interpretată a fost Concert românesc pentru orchestră de György Ligeti, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Gabriel Bebeșelea. La începutul carierei sale, György Ligeti a studiat pe larg lucrările lui Béla Bartók, iar influența acestuia este evidentă în compozițiile timpurii ale sale, precum Musica Ricercata (1951-1953). O influență enormă eliberatoare asupra compozitorului au avut-o lecturile cărților: Doktor Faustus de Thomas Mann și Philosophy of NewMusic de Theodor Adorno. Mai târziu, creația sa a schimbat fundamental peisajul muzicii clasice contemporane, prin introducerea micropolifoniei, texturilor complexe și a unor structuri ritmice inovatoare. György Ligeti s-a îndepărtat însă de Serialism.
Concertul românesc a fost compus în anul 1951, și interpretat public pentru prima dată în anul 1971. Ulterior, a fost cântat de diverse orchestre, inclusiv Filarmonica din Los Angeles (31 mai 2007, dirijată de Esa-Pekka Salonen) și Orchestra Simfonică WDR. Prima înregistrare a Concertului românesc a fost realizată în anul 2001. Lucrarea cuprinde patru părți ce se succed fără pauză: I. Andantino; II. Allegro vivace; III. Adagio ma non troppo; IV. Molto vivace.
Orchestrația lucrării conține: 2 flaute (al doilea piculină), 2 oboaie (al doilea corn englez), 2 clarinete, 2 fagoturi, 3 corni, 2 trompete, percuție (tobă mare, cinele, tobă mică), viori, viole, violoncele și contrabasuri.
Compozitorul spunea despre tematica concertului că nu toate melodiile aparțin folclorului românesc (în copilărie admirase sunetul buciumului și al cimpoiului), ci unele melodii sunt inventate în spiritul fanfarelor sătești.
La sala Ateneului Român, ascultam o versiune deosebit de reușită. Prima mișcare a Concertului s-a deschis cu o introducere lirică, pastorală, în timp ce cea de a doua parte, Andantino, prezenta ritmuri de dans energice. În cea de a treia mișcare, Adagio ma non troppo, se putea identifica stilul matur al lui György Ligeti, cu corni care cântă fără a folosi valvele, intonând intervale precum terța mare și septima mică netemperat (acordate intenționat mai mici, precum în lucrările sale ulterioare - Trioul cu corni și Concertul din Hamburg). A patra mișcare, Molto vivace, a început cu ritmuri foarte vii, cântate de trompete în stilul fanfarelor. Astfel, Finalul Romanian Concerto se apropie mai mult finalurile rapide de dans ale lui Béla Bartók (inspirate din România - cum ar fi cel al Concertului pentru orchestră sau cel din baletul său modern Mandarinul Miraculos). Această atmosferă avea să revină mai târziu în 1922 și în finalul Concertului său pentru vioară [2]. Frumoase au fost și intervențiile solo ale concertmaistrului Rafael Butaru.
Un concert foarte apreciat de public, entuziasmat de repertoriul deosebit de frumos prezentat, în care aportul dirijorului Gabriel Bebeșelea a avut darul de a spori bucuria, prin seriozitatea și profesionalismul său constant.
NOTE
[1] Bentoiu, Pascal: Breviar enescian, ediția a II-a, Grafoart, București, 2015, pag. 177.
[2] Steven Stucky: Concertul Românesc de György Ligeti. laphil.com/musicdb/pieces/1328/concert-romanesc