Suplimentul de cultură / august 2006
Şi n-o să cînt, precum Vama Veche, "vara asta o să mă-n-dră-gos-tesc...", mai degrabă "o să mă tîmpeeesc", deoarece filmele aduse de distribuitori sînt în general stupide, lucru ce mă face şi mai vulnerabilă în faţa adevărului că io n-am vacanţă vara asta. Deci vă propun un pot-pourri încins şi puţin acru din filmele de pe ecrane.

 Încep cu filmul care m-a şi amuzat cel mai tare, Keeping Mum / O dădacă plină de surprize, o comedie neagră britanică la care am rămas fără să-mi fi propus (la proiecţiile organizate de MediaPro popcornul e f.f. bun). Keeping Mum e acel film onest şi atent cu spectatorul, la care găseşti şi umor, şi sentimente curate, şi trăsneală, actori inventivi, replici isteţe, regizor harnic şi mai ales bun-simţ. Am rămas, aşadar, pînă la sfîrşit întrucît filmul începea bine, cu o tînără arestată (în Anglia anilor '60) pentru că îi şiroia sînge din cufăr şi care declară la poliţie că şi-a ucis soţul şi pe amanta lui pentru că nu putea sta cu mîinile-n sîn. Pe femeie o mai cheamă şi Rosemary şi e gravidă şi are aerul inocent şi pervers al Miei Farrow. Filmul continuă cu o Kristin Scott-Thomas ciufulită, care înjură urît un cîine ce latră afară şi care, pe lîngă că e măritată cu un vicar interpretat de Rowan Atkinson (ce mai potriveală!), mai are şi o fiică nimfomană. Scenariul e sănătos ca mîncarea de la ţară (nu ca roşiile de seră cu care seamănă filmele americane despre care voi vorbi mai jos) şi le permite actorilor să joace altceva decît pînă acum.

Mi-era teamă că fostul Mr. Bean o să-şi aducă, în postura de vicar, tot harnaşamentul de strîmbături, dar Rowan Atkinson se abţine bine şi dă personajului pe punctul să fie încornorat aerul de îngrijorare tăcută care ni-l face simpatic. Nici pe Kristin Scott-Thomas n-o creditam prea mult, dar e absolut OK, la fel şi Patrick Swayze. Cel mai mult mi-a plăcut însă Maggie Smith, care intră în galeria marypoppins-elor şi a englezoaicelor bătrîne, uscate, misterioase, dar inimoase. Din pricina căldurii poate, o crimă nu mi se mai pare atît de condamnabilă pe ecran, mai ales cînd pedepseşte cu motiv. În fine, Keeping Mum e un film drăguţ, îl simţi de la început că e făcut cu sinceritate. În fond, din cînd în cînd nu strică o picătură de arsenic în citronadă.

 În schimb, la Dreamer: Inspired by a True Story / A doua şansă, totul sună fals, deşi cantitatea de sentimente frumoase e, ohoho, mult mai însemnată. Revin la comparaţia cu roşiile de seră şi aproape că nu-mi mai vine să scriu nimic, atît de insipidă e povestea familiei care se regăseşte în jurul şi în paralel cu un cal cu tibia ruptă. Ce mă interesează Kurt Russell, Kris Kristofferson, Elizabeth Shue sau pînă şi micuţa Dakota Fanning (care le dă clasă la toţi), cînd totul dă prost - începînd cu scenariul, povestea, replicile şi terminînd cu personajele super-schematice? Nici măcar nu m-am putut detaşa ca să admir calul.

 La Cum stă treaba cu ai mei/ The Thing About My Folks pragul meu de toleranţă era deja sub nivelul critic. N-ar fi trebuit să mă enervez. Dar Peter Falk e de la început gros în rol de tată diliu care dă buzna în casa fiului, seara, cînd fetiţele trebuie culcate, şi anunţă că l-a lăsat nevasta, după 47 de ani de căsnicie. Paul Reiser, pe care îl ştim din serialul Mad About You, a crescut în admiraţia faţă de Peter Falk, dar acest tătic gen Colombo combinat cu aerul de pensionar nervos a lui Walter Matthau din Grumpy Old Men e tot ce-ţi doreşti mai puţin de la viaţă. În plus, scenariul scris de Paul Reiser e atît de banal încît nu-i dai nici o şansă din primele 10 minute. Ce urmează e o călătorie (cît de original!), pe parcursul căreia tatăl şi fiul vor pescui, vor admira stelele, se vor îmbăta, vor agăţa gagici şi se vor pîrţîi, înnodînd astfel nişte legături pe care nu le-au avut niciodată. Să fie fericiţi!

 Închei cu Obaba, tărîmul ascuns / Obabakoak, film semnat de regizorul basc Montxo Armendariz, despre care nu pot să spun că mi-a plăcut numai pentru că e film european şi pentru că cinematograful european trebuie sprijinit. Filmul adaptează prost un roman de Bernardo Atxaga, fără grija că ar deveni confuz, lălîu şi lipsit de atenţie cu personajele.

Reţin din cele 107 minute ideea cu şopîrlele care-ţi intră în ureche şi te chiaunesc de cap, dar în jurul ei nu se naşte o zonă izolată şi fantastică sau un tărîm din zona amintirii, ci o poveste lungită şi seacă, pe care imaginea îngrijită n-o salvează. Asta e. Viaţa merge înainte.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus