Notele amare ale memoriei refulate se pierd în rafinamentul opulent al vinului dulce al bogăției - Y la TIFF, 2026

Amnezia, sau, mai bine zis, dorința românilor de a-și uita trecutul neplăcut, a fost și a rămas o trăsătură definitorie. Nu știm nici acum ce s-a întâmplat cu adevărat în perioada anilor 1989-1991, cu atât mai puțin dacă există vinovați sau cine sunt aceștia. Nu știm și nici nu vrem să știm multe adevăruri, deși ne lăudăm mereu cu cele care ne convin, cele care ne confirmă o bună imagine de sine.
 
Conștiința împăcată nu trebuie niciodată deranjată de bănuieli că totuși putreziciunea din trecut ar trebui exorcizată prin cunoaștere, chiar dacă adesea este prea târziu pentru a se face dreptate (căci cu justiția lucrurile sunt deja clare).


Maria Popistașu și Alex Baciu au curajul să îndrepte o asemenea oglindă istorică prin care să lumineze măcar parțial o pată întunecată a istoriei noastre recente. De fapt, este vorba despre evenimente atât de apropiate de noi, încât există numeroase documente video care, prin indexicalitatea lor, acuză fără drept de apel, fără posibilitate de interpretare. Este vorba despre leagănele de copii de pe vremea ceaușismului, care au fost transformate imediat după aceea în adevărate pepiniere pentru traficanții de organe.

Astfel de înregistrări reprezintă fundamentul filmului, asupra căruia se construiește o structură de poveste, reproșuri și lașități care nu doar că nu explică și nici nu ispășesc greutatea imaginilor din acele vremuri, dar, foarte important, reușesc să facă aceste imagini să ne bântuie și mai mult.

Povestea astfel dezvoltată se petrece într-o familie înstărită a Bucureștiului actual. Avem o matriarhă (Ana Ciontea), apoi un bărbat între două vârste, care este fiul acesteia, și încă trei surori relativ tinere. Pare familia perfectă, cu discuții prietenoase în jurul unei mese bogate și rafinate, cu râsete îndelungi, ca între prieteni apropiați, chiar dacă sunt rude.

O cunoaștem astfel pe rafinata Olga Călărașu, persoană emancipată, aflată într-o relație homosexuală serioasă, pasionată și cunoscătoare de vinuri scumpe. Sunt etalate costumații de bun gust, precum și interioare într-un stil luxos.

Maria Popistașu apare chiar la un moment dat într-un veșmânt alb, tăiat vertical de un fel de fular negru, care seamănă cu hainele liturgice ale unui preot occidental. Asemănarea vizuală este accentuată și de masa înaltă care îi stă în față, precum și de paharul de vin care pare să reflecte potirul euharistic. Cumva, se transformă într-un preot secular care rememorează sacrificiul inițial al inocenților ce a stat la baza puterii și opulenței ulterioare.
Chiar explică, la un moment dat, că din podgoriile bordeleze din care se face rafinatul vin Yquem se produce și sortimentul "Y", din strugurii de calitate inferioară, cărora le-a fost refuzată înnobilarea în sortimentul principal.

Dar o altă hermeneutică a titlului trimite către cromozomul feminin. Y este un film structurat exclusiv de experiențe și de perspective feminine. Practic toate personajele sunt femei, excepția notabilă a tatălui protagonistei (Ionel Mihăilescu) fiind mai degrabă o pată de culoare care atenuează monocromia de gen.

Doar spre final se întâmplă ceva incredibil: doamna blândă și aristocratică începe să înjure ca un taximetrist. Este internată urgent și moare, dar, înainte, în ceața unui accident cardiovascular, reușește să transmită nepoatei sale preferate, Olga, o îndoială despre un secret bine ascuns, de unde provenea toată averea lor, "care i-a scos din Drumul Taberei și i-a adus în Cotroceni".

Personajul Mariei Popistașu trece de aici încolo printr-o criză existențială. Pare că nimic nu mai este ca la început. Armonia și iubirea față de cei dragi se transformă în resentiment și suspiciune. Interpretarea actoricească este fină în acest moment. Nicio ceartă nu izbucnește într-o criză de nervi și nici în înjurături directe, care nici măcar nu sunt răcnite. Iar aici Popistașu își etalează arta de a spune tot felul de chestii pe tonul cuiva care explică un curs de geopolitică.

Așa că vinul nobil al vieții sale se oțetește puțin din cauza unor bănuieli neliniștitoare.
Sau, mai degrabă, capătă un gust de dop, adică ar mai fi ceva speranțe pentru salvarea lui. Investigațiile pe care le face nu sunt chiar atât de aprofundate încât să transforme povestea într-un thriller. Iar superficialitatea bine dozată a personajului împiedică transformarea sa într-o dramă psihologică și, cu atât mai puțin, filosofică.

Departe de a fi un thriller despre aflarea adevărului, Y este mai degrabă o schiță de studiu asupra vinovăției moștenite și a memoriei selective. Maria Popistașu și Alex Baciu aleg să nu transforme tragedia într-un rechizitoriu spectaculos, ci într-o neliniște insistentă, îndeajuns de puternică încât să te facă să nu poți savura un vin de calitate, dar prea slabă pentru a schimba cu adevărat ceva.

Frustrând deliberat setea audienței de finaluri închise și de conflicte conturate, principala calitate a filmului se construiește pe refuzul de a transforma trecutul într-o enigmă melodramatică care ar trebui rezolvată. Adevărul rămâne incomplet, iar personajele ajung la o împăcare mai degrabă temporară decât autentică.
 
Tocmai această ambiguitate care planează asupra personajelor aflate la limita lașității și impotenței surprinde cel mai bine fragilitatea confortului moral al noilor elite românești. Pare că umbrele istoriei recente, care continuă să se proiecteze asupra prezentului, nu-i deranjează deloc pe ei, cei care profită din plin de tulburarea acelor ani de răscruce. Mai greu de înțeles, și noi, cei care tragem ponoasele, preferăm aceeași amnezie analgezică.
 
Iar câștigarea Premiului Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj nu face decât să confirme atât valoarea artistică a filmului, cât și relevanța sa pentru conștiința de sine a istoriei noastre recente.